Moştenire

    Există pe lumea asta un loc pe care cu toții îl numim acasă. E dovada sacră că suntem în siguranță atunci când ne gândim la el, iar atunci când gãndul nostru obosit şi chinuit de povara traiului cotidian se refugiază în brațele lui pentru a trai momentul de siguranță şi împacare spirituală, suntem fericiți, visători.

   Acasă - leagăn de cumsecădenie şi dor!

   Acasă - pasiuni şi poveşti la gura sobei! 

   Acasă - alergat desculță prin lunca cu curcubeie! 

 Acasă,  noian de emoție revārsat din amintirile cu feți-frumoşi şi Ilene Cosânzene, roite din stupina sufletului de copil, gazdă a izvorului nesecat de nebunii.   

        Acasă e despre câmpul inundat de toată gama cromatică a unui artist iscusit  şi nerăbdător să aşternă valurile de fericire înflorită peste toată suflarea omenească. 

     Acasă este despre descoperirea de sine, atunci cãnd nimeni nu te observă, nimeni nu-ți întinde o mână prietenoasă, nimeni nu este acolo pentru a-ți lua din mână "cupa plină cu amaruri", iată ce este ACASĂ.

    Mă surprind tãnără şi uşoară, când îmi apare în fața ochilor casă copilăriei mele, e ca o stare de Dumnezeu şi taină acest simtământ, încât mă cuprinde deznădejdea că ar putea într-o zi să mi-o ia cineva şi mă voi pomeni aşa dintr-o dată decapitată de dorul măicuței mele, de unduirea flexibilă din glasul ce-mi urma pasul neastâpărat, dar şi de copilăria mea, domolită cu greu în ani de lumină plini.

     Mi-e teamă să cred că ar putea să se aleagă praful de toată această moştenire, de aceea am dosit-o bine în una dintre cămările labirintice ale inimii mele şi o vizitez în zilele cu curcubeu, pentru că sunt aducătoare de izbândă şi dătătoare de speranță, dar şi-n nopțile albe ce mă țin de vorbă până în zori pentru a mă curăța de greul ce-mi încearcă tot mai des coloana vertebrală.