Învăț să fiu!

       Mă complac în rolul de martiră a propriei mele vieți: mă biciuiesc pentru fiecare gest stângaci care a fost, dar  ar fi putut să nu fie; lupt pentru confortul unui suflet mai puțin condamnat de stângăciile lumești, dar nu-mi reușește decât să constat că bolovanul lui Sisif prinde și mai multă greutate când dau să-l ridic în spate. Reușesc într-un final să-l aburc pe umerii speranței, dar puterea ei este estompată de neputința gândului amputat frecvent de dogmele și stereotipurile din lumea în care trăiesc. Și iar încerc, poate mă câștig din nou, așa ca altădată.  Și, da, am reușit să închei lupta cu mine, am îngropat securea războiului când am înțeles că tot ce vreau în viața mea e să fiu! Și am ajuns să fiu zbor de rândunici, pentru că asta mi-am dorit. Am reușit să prind curcubeul în palmă, pentru că de el depindea visul meu...

   ...dar n-a fost dintotdeauna așa.  

  Până acum credeam că e duhovnicește să -ți trăiești viața într-un continuu păcat, mereu în conflict cu tine, lipsit de măduvă și coloană verticală, să fii unealtă de săvârșirea păcatului suprem, dar gata, de azi: am învățat să fiu! Nu-mi mai dau o altă șansă dacă nu reușesc să mă iubesc așa cum sunt, așa cum mi-a fost prorocit. De azi, nu mai sunt pe baricade cu propriul destin, ci, din contra, voi lupta cot la cot pentru echilibru armonios din mine. 

    Am învățat să fiu. N-am fost mereu fermă și feroce, pentru că dezechilibru provocat de sunt și voi fi mă dezarmau și mai mult de mine, lăsându-mă despuiată în fața grea a adevărului. Dar acum sunt bine, cred că omul din mine îi va cere socoteală vieții pentru ceea ce am fost și n-am putut să fiu. 

     Azi admir cu ochii deschiși spre lume tot răsăritul din viața mea și mă minunez că ”pitorescul” ei hilar nu mă mai înspăimântă, nu mă mai întoarnă în miasma degradării din povestea în care am ales să învăț să fiu, nu mai stăpânește cetatea din mine, de aceea pericolul unui asediu îl voi risipi cu armura cea mai carismatică și longevivă-zâmbetul.