Au reuşit să semene viată pe pământul împânzit de deznădejde şi teamă de moarte, crescând vlăstari fragezi, cu destinul şubrezit al unui neam în brațe. I-au ocrotit de sărăcia unei vieți consumate în tăcere, punându-le în mâna dreaptă arma cu vârf de călimară şi slova maternă-căpătâi. Lumina unor restrişte o întrețineau cu cântece nemuritoare: doine, balade, poeme, în care eroul, era mesagerul dreptății şi a vieții pe pământ, iar ecoul de durere era acompaniat de toată orchestra, în care gâlgâia şi vibra aceeaşi iubire pentru neamul acesta îmbrăcat cu forța în "ghimnastiorka" urii şi trădării de plai.
Amintirea acestor şezători nemuritoare, ne încearcă ori de câte ori vine o nouă primăvară, pentru că anume ea ne-a sărăcit de sărbătoarea clopotului care ne aduna mereu într-o chemare. Ea, primăvara sau el destinul ne oferă lecții nenumărate de nemurire, reîntregire la orice pas, dându-ne posibilitatea alegerii, doar că eu, tu, el, noi- oamenii, ne gonim zbuciumul după clipa, care ne convinge nonşalant de efemeritatea ei, doar-doar ne vom opri din galop.
Şi iar mă întorc la ei, bunicii mei, adevărate stupine cu nectar. La ei mi-e gândul, când dau față-n față cu veşnicia spiritului patriotic ce-mi curge prin vene. Tot la ei mă gândesc, ca la o mângâiere de mir, atunci când acuz viața de trădare şi imediat aud paşii costelivi, dar fermi a-i bunicului, care-mi vorbeşte despre oroarea unei vieți trăită de mine doar în cărți şi îmi ridic atunci privirea ruşinată către cerul care mi l-a luat şi constat că, cu Ei acolo şi nemul meu aici, nu-mi poate fi frică de nimic. Au plecat ca o garanție dincolo, pentru ca noi aici, să cultivăm semința dragostei de viață, născând şi fericind pământul cu flori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu