duminică, 5 aprilie 2020

Casa care m-a crescut

    Există oriunde în lume un loc care poate fi numit acasă, dar, în același timp, nici un loc din lume nu va fi considerat Acasă, dacă nu-ți va aminti de mama, de bătătura  din care  ți se trag rădăcinile, îmbibate cu veșnicia oamenilor de acolo, de sfințenia locului în care ai mas nopți și zile în șir, căutându-ți rostul, de siguranța emanată de lumea paradisiacă în care levitai la propriu, când îi aveai pe toți cei dragi în jurul unui  tacâm aburind.
    Acasă, pentru mine, e raiul unde am copilărit, visând la lumea de basm pe care credeam că sunt capabilă s-o construiesc, e lanul de răsărită din care luam energie pentru o vară întreagă, e cișmeaua cu apă dulce din care sufletul meu primea elixirul tămăduitor.
   Acasă e despre orgada copilăriei mele, purtată pe brațe în fiece anotimp, pentru că lumea din ea era cea mai fără de prihană. Așa am crescut, cu semințele binelui și al sacrului în buzunarul de la inimă, așa mi-am crescut cei doi copii, cu credința că în patria adevărului, locul de cinste îi este hărăzit doar lui, ADEVĂRULUI, care ne ridică mai presus de dogmele și convingerile adulate de unii până la extaz. M-am pus în slujba lui pentru a oferi acestui colț de rai, de unde îmi port pașii, să emane doar dragostea unor vremuri primordiale ce-și cheamă copiii risipiți ACASĂ.
  Constat, adevărul binelui și al credinței de oameni, mi-a fost dat, de nenumărate ori, să-l găsesc ferfeniță și despuiat de valorile pe care se sprijină, umilit și neconsolat, m-a rugat să-l salvez din gheara umilinței zilnice la care a fost supus într-un moment de slăbiciune și, atunci, eu, cea mai înverșunată voce, m-am angajat să-l slujesc dezinteresat, exact cum am învățat de la prima mea învățătoare, de la oamenii locului, care au înveșnicit clipa sfântă, indiferent pe unde au trecut.
    Acasă e despre ei, drumeții cu bună ziua în gură, despre biserica ce sălășluiește în fiecare casă a sufletului lor, e despre duminica pe care fiecare o duce prin lume ca pe o binecuvântare din strămoși, dar e și despre DORUL pașilor ce ne întoarnă acolo odată cu apusul unei zile istovitoare ca să  ne întindem pe patul de vise, să ne spălăm cu apa vindecătoare din cișmeaua veșniciei și apoi  să adormim în noaptea copilăriei nostre neîntinați și puri, la fel cum am pornit în lume odinioară.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Tărâmul minunat

A fost odată ca niciodată un tărâm fermecat, pe care trăiau doar Feți- Frumoși și Ilene  Cosânzene, chipuri minunate brăzdate de bucuria împ...