Escapadă matinală

   M-am trezit inundată de fluidul unui licăr venit dintr-o rază de soare obraznică, urcată dis-de -dimineață pe vârful de deal ce sta semeț, de când mă țin minte, în ochiul de fereastră. Nici n-am apucat bine să mă agaț de puiul de lumină din geam, că mă pomenesc alergând pe un lan de maci abia îmbobociți, stropiți cu bule de cristal, gata să tămăduiască zbuciumul "armatanului" de mai, care a scăldat zarea într-un clocot neiertător. Cu pletele de aur în vânt şi elanul meu tineresc la braț, am pornit în căutarea razei de lumină, vinovată iminamente de trezirea mea matinală. Jocul în care am fost ademenită era desprins din magia unui alt tărâm populat de copii, mame şi tați fericiți, era dumnezeiească această panoramă. Sub umbra unui cireș amar,  îngenuncheați ca pentru rugăciune, stăteau cu toți și adulmecau aerul parfumat de aroma lanului cu maci, de parcră era ultimul lucru ce le mai rămăsese de făcut. M-am prins în mirajul lor, vrând să mă pătrund de esența balsamică a lanului, dar și de misterul ce levita în jurul copacului de cireș. N-am înțeles mare lucru din mătăniile ridicate la cer, în schimb am reușit, ca și ei, să mă abandonez visării și să văd mai îndeaproape imensa grădină ce adăpostea toți îngerii cerului. Era  frumos, era plin de spectacol vraja în care am fost ademenită, dar dintr-odată, privind în ochii cerului m-a podidit un dor nebun de locul din care m-am desprins, grăbită să -mi urmez raza de lumină, fără să iau în calcul și durerea nestăvilită a unui dor și am început a plânge cu cele mai amare lacrimi. Uuitasem de elanul juvenil, ce m-a mânat în lanul cu maci, așa cum uitasem și de orătoniile din curte, care, probabil, făceau haz pe lipsa mea de responsabilitate. M-am prins alergând de nebună, de la un capăt la altul, simțindu-mă parcă prinsă în mrejele unor pescari amărăți și flămânzi, nu reușeam nicidecum să înaintez, așa că am început a striga după ajutor, fără să mă gândesc la statuile pironite în fața cerului. Glasul îmi era estompat parcă  în umbra copacului de cireș amar, când am simțit întensitatea seismică a unei zguduituri. Era glasul pendulei, ce-și făcea cu stoicism datoria în fiecare dimineață, anunțând venirea unei noi zile. M-a dezmeticit din visare abia când am conștientizat că vibrația primordială venea din  curiozitatea patetică a unei puștoaice de-a le ști pe toate, iar forța miraculoasă a oniricului mi-a oferit acestă posibilitate.