Nu știu dacă glasul inimii mele șoptește suficient de tare, încât inima ta să recepționeze unduirea de frânturi monosilabice ce ies gâlgâind, spulberându-se în neantul unui gol, pe care nu mai sunt stăpân sau de simte măcar răcoarea valului de fluid, care indubitabil trebuie să ajungă la chipul tău șubrezit de gălăgia dihaniei, în care ți-ai îngropat chipul ca struțul, doar- doar să scapi de insistența mea trivială? Nu știu!?
Acum m-am resemnat doar, pentru că ”dând cu sorții”, am înțeles că-mi ești străină, ești mai departe decât zborul gândului meu care are prostul obicei să-ți caute umbra scufundată în tăcerea unui veac, din care eu nu fac parte. M-am resemnat doar pentru că știu că opulența sufletului tău vine din imaginația mea înverșunată după vise efemere, știu că eu sunt vinovat, pentru că mi te-am creat după chipul și asemănarea unei nifme incapabile să retrăiască acelaș fior. Te-am vrut perfectă, uitând că perfecțiunea își are cursul din investiția spirituală și nu din laurii perfecțiunii.
Știu, îmi vei reproșa constant că nu am făcut nimic ca să te am. Vei repeta plină de vervă că am fost pasagerul de pe pasarelă și nu de pe bancheta sufletului tău amorezat de alte zări albastre, și, că alta ți-e pasiune, dar nicidecum un Dante, condamnat la exilul dintre Purgatoriu și Rai, o condamnare existențialistă necesară căutărilor de sine, ce-ți tămăduiște focul iadului, în care ai vrut să mă ard.
Vei spune multe, dar nimic din toate acestea nu te va face mai fericită decât putea să te facă un visător incorigibil, un îndrăgostit nealterat de timpul ce va vrea să-ți fure din gheața pomeților pe care ți-i etalezi acum, când efemeritatea lor s-a topit ca o făclie în umbra deziluziei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu