Cobor la prima stație fără să mă gândesc prea mult. E mare forfota aici unde am coborât, dar asta nu mă deranjează nicidecum. O iau pe cărărușa bătătorită de aglomerația de pași și mă pomenesc înghițită de întunericul ei ca de un balaur cu șapte capete năstrușnice. Toate aleargă în fața mea și mă îndeamnă să le țin tovărășie în jocul lor de fiară. Încerc să evit căpcăunul ce se zbenguie în noapte cu frica mea și reușesc să o iau pe cărări dosite, poate-poate îmi surâde evadarea din gheara fioroasă a balaurului de noapte. Recunosc, sunt cuprinsă de groaza nămilei, dar nu-i arăt, că s-ar putea să se țină de mine în permanență, iar această probabilitate este mai periculoasă decât toate luate la un loc, de aceea îmi iau în pumn instinctul de autoapărare și mă grăbesc să ies din întuneric, redirecționată de oază luminoasă ce se ivește la orizont. Acolo, știu exact, mă așteaptă și, de astă dată, liniștea și sublimul după care gonim toți: care la galop, care la pași mărunți, dar toți într-un final vream să ajungem acolo; să punem capul doldora de griji pe punctul nostru de sprijin- familia noastră.
Parcurgând noaptea dosită a ulicioarei ajung să constat că singura stăpână peste întuneric sunt eu, alți pași care să mă urmeze nu există, și totuși valul de tăcere este impresionat pentru că aduce cu sine niște voci din depărtările seculare ale umbrelor nocturne ce s-au perindat pe aici în alte vieți. E imensă forța lor, e adevărată sursă balsamică pentru toți cei interesați de istoria impregnată în fiecare piatră de zid care veghează tăcerea de mormânt a drumului. Mă complac în onoarea și norocul pe care îl am: de a-mi purta pașii pe aleea cu imprimeurile istoriei și mă pomenesc dintr-odată zburdând ca o copilă zănatică ce nu cunoaște teama de a fi descoperită sărind într-un picior sau și mai bine, îmblânzind feroce un băț pe post de cal. E senzația firească, familiară pe care o trăiesc ori de câte ori pașii nopții mă poartă prin locurile copilăriei mele nevinovată și primordială.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu