Aromă de cozonaci

         Cântă cocoșul în prag. Cine nu știe că cântatul ista a lui nu e  un moft  banal de cocoș, ci  o obligație majoră. Are treabă multă, acum, în preajma sărbătorilor, trebuie să stea santinelă, ca nu cumva să-i calce în ogradă musafiri neanunțați. Are el socoteli de cocoș, odată ce n-a ajuns în oală, trebuie să-și răsplătească stăpânii cu devotament. E la datorie, ignorând toate zburătăielele supărate ale mămucăi, care nu-și vede capul de la atâta treabă, și-i aruncă ofticată un ghiont:
-  Ți-a abătut, pintenatule, așa tam-nisam, să -ți pornești orchestra fără a te sigura că mi-am limpezit ulcelele, am împletit sarmalele, am pus de cozonac, am înroșit ouăle, așa cum îi stă bine unei mese de sărbătoare,   de cânți așa avan? Pleacă de-ți drege cucurigatul că vei avea mare nevoie de el mâine, iar de nu o să ajungi piftie pe masa de Paști...
       Trezită de zarva cocoșului, și oftatul bunicăi,  am ieșit în prag să-l potolesc cu o mână de grăunțe, dar și să-l rog să-și mai tempereze avântul, pentru că treburile prin gospodărie au nevoie de mai multă atenție azi, când lumina divină e tot mai aproape, iar vestea Învierii lui Isus ne motivează să deschidem porțile sufletului nostru pentru marea binecuvântare.
    Am început cu cozonacul, regele mesei de Paști, cel mai ademenitor cânt din brațele primăverii și cea mai așteptată mireasmă a copiilor din toate timpurile. Mi-am spus rugăciunea, pe care o invoca încă străbunica mea, ca să crească fălos și drept cozonacul meu și m-am apucat să modelez chipul împăratului, care pe lângă toate mai trebuia să fie și plin de viață. Desigur, nelipsita coroană mi-a dat bătăi de cap mai ceva ca cozonacul, dar în schimb, când s-a văzut cu coroană pe cap, împăratul meu rumen a început a atrage admiratori. Din cauza exploziei aromate ce venea dinspre cuptorul încins, special cu aceasă ocazie, toată forfota din curte s-a mutat în casă. Toată lumea voia o poză cu cozonacul, cică o  tradiție mai nouă  spune, dacă n-ai reușit să guști din acestă bunăciune pascală, că s-ar putea chiar să se întâmple, măcar o poză să-ți rămână până vine un alt Paști.

    Odată sesiunea foto terminată, toți ai casei fericiți, cocoşul relaxat că a scăpat să ajungă friptură pe masa de Paşti, eu mulțumită că cozonacul meu va fi cel mai mândru de pe uliță, m-am așezat să-mi trag sufletul, și-n acel moment m-am trezit mângâiată de o nălucă albă cu chip de veșnicie și miroznă fină de cozonac. Era ea copilăria, chemată parcă în adins de cântatul prevestitor al cocoșului.