Era odată un aprilie vioi, radios şi şmecher nevoie mare. Era ziua în care, eu sora mai mică, am primit, prin cel mai rapid hulub de poştă, vestea, ce mă încântă şi azi: voi fi soră mai mare. Eu, cea care până acum eram "cea mică" acum, dintr-odată, m-am făcut soră mai mare. Eram fericită şi gata! Mă mânca limba să ies prin mahală şi să le duc tuturora motivul fericirii mele, chiar şi Maricicăi, care îmi tot povestea de grijile pe care le are o soră mai mare. Dar imediat mâncărimea mea s-o liniştit când mămica mi-o spus ca mai e mult până atunci: adică o primăvară, o vară şi încă o toamnă, şi abia după pot să mă laud în voie, dar pentru că mai e timp destul, trebuie să învăț ce înseamnă să fiu o soră mai mare, deşi ştiam eu, că o soră mai mare e un fel de soră bătrână.
Ei şi ce dacă voi fi sora bătrâna, eu tot aveam de gând, până aproape în iarnă, să mă fac cea mai bună soră şi nu una pe care o au toți, dar cea mai grijulie şi iubitoare dintre toate pe pământ.
Nu pot să vă zic cum s-a schimbat viața mea de atunci, fără să evoc nerăbdarea mea ce nu voia să fie ținută în frâu nici în ruptul capului, era dominată de o forță ancestrală, specifică legăturilor de sânge.
Aveam treabă. În toată ziua chemam la apel păpuşele mele, ce-i drept, nu toate ca scoase din cutie, dar, până sora cu zulufi, pe care o aşteptam, va creşte, ele îi puteau ține, aşa un pic despuiate, de urât şi ei. Le-am învățat dansul tăcerii, ca nu cumva să-i treacă prin cap vreo uneia să îi tulbure somul cu pasionea ei.
Şi cum vă spuneam, toată ziua aveam treabă: ba un spălat, pe ici-colo, ba călcat, că oof, dacă nu ştiați, călcatul rufelor nu este aşa o joacă de păpuşă, era cea mai esențială ocupație a mea. Toate anotimpurile prin care a trecut aşteptarea mea de veac, mi-a întărit convingerea că voi şti ce să fac cu noul meu statut- cel de soră mai mare.
Odată venită iarna, nu doar în calendar, dar şi cu troienele ei imaculate, am cam început să-mi fac griji, oare nu cumva sora mea s-a răzgândit şi nu mai vrea să mă aleagă pe mine, oare nu am crescut destul încât să vrea să-mi fie tovarăş de nebunii, ori nu-i place numele pe care i l-am ales? Cu acest gând ofticat, am adormit târziu în noapte, chinuită de un singur gând: când va veni, îi voi schimba numele dacă voi pricepe că nu-i place.
Şi totuşi ea a venit, a ales special acea noapte de iarnă, cea dintâi zi de iarnă, parcă într-adins a lăsat să-i cadă tot albul unui veac la picioare, pentru că eu, la ai mei şapte ani nu mai văzusem atâta iarna până atunci, dar nici de atunci, iar ea a venit ca o arătare în palatul de cleştar care imediat a luat chipul unui templu, în care ea, sora mai mică avea să împărățească de acum în colo.
I-am dat nume de floare, cules special pentru ea din marea grădină a Domnului, un nume ce o va proteja asemeni unui scut de rău şi vicii lumeşti, pentru că semnifică credință şi cunoaştere: credință în Dzeu, dar şi-n aproapele pe care-l va iubi până la epuizare de suflet şi cunoaştere, desigur, pentru a şti să aleagă grâul de neghină şi copacul lipsit rădăcină.
Pe măsură ce creştea fata cu bigudiuri, pentru că trebuie să ştiți, chipul de un alb imaculat al surorii mele era încununat spectaculos de cei mai frumoşi creţi. Eu continuam să-mi fac ca la carte rolul de soră mai mare, aveam grijă să nu ducă lipsă de nimic, atât timp cât mama-pasărea lipsea de la cuib.
Trebuie să recunosc că au fost zile în care aş fi dat orice ca să mă lipsesc de statutul de "soră mai mare", mai ales în zilele lungi de vacanță când mi-aş fi dorit să iau la pas desculță ulița, intervenea scâncetul eclantant al surorii mele, dar erau foarte puține asemenea momente, iar azi când mă gândesc mi-e un pic jenă de slăbiciunea vârstei mele.
O adevărată vervă printre copiii din mahala stârnea ieşirea noastră în lume: o soră mai mare ducând de mână o soră mai mică, o Violetă în floare. Ne scăldam pletele în parfum fin de floare, ne îmbrăcam în straiele modestiei şi al castității, iar în vârf de buze legam un " bună ziua" de ieşea într-un suflet tot "mesagerul" uliței, care avea recalcitranta convingere că ieşirea asta a noastră în lume nu e pur şi simplu o plimbare de soi, dar e mai mult o ieşire din anonimatul unui trai comun, stigmatizat de veacuri. Şi aveau cumva dreptate, pentru că adierea de soi pe care o aveau estompată în ADN, promiteau că aceste ieşiri a lor de duminică nu vor fi ultimele din viața lor, urmau să ducă seminția unui neam simplu, dar extrem de ambițios şi temerar în poala unei rochițe pe care o purta aproape în fiecare duminică o fetiță.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu