(N.Labiș)
Eram viguros și tânăr și, cel mai important, am descoperit că lumea, cu toate zăcămintele ei, putea fi a mea, dacă îmi doream acest lucru.
Eram un adolescent rebel, răzvrătit de propria-mi arătare, dar condamnat până la moarte să port în sufletul meu jun frumosul etern al tărâmului, pentru care armonia cetății era ceva sfânt, de aceea nimic nu mă putea împiedica să-mi apăr zidurile împânzite de mușuroaiele nevertebratelor, de încercau să înainteze în cetate. Eram dispus asemeni viteazului din poveste să iau în mână buzduganul dreptății și în șaua unui pegas să-mi asum straja hotarelor, fără ca istoria să confirme idealul meu de vitejie, dar o horță mistuitoare, un clocot răbufnit din străfundurile unui val opac de nedreptate, mi-a risipit elanul făcător de dreptate și am plecat în lumea largă să găsesc un loc fără de suferință și, cel mai important, fără vrajba urii de neam în vene.
Am colindat pământul în lung și-n lat, descoperind imperii cu tradiții de mii de ani, luptând pentru supremația adevărului, dar un pământ mai rătăcit și dispersat de clișeiele dogmatice a unor aspide a timpului numai la noi am văzut. Aici oameni se cocoțează pe baricadele slinoase ale mininciunii, frații îşi renegă vița de neam, voci insipide și dezgustătoare urlă în megafon, alcătuind un tablou al groazei, gazdă onorată în mințile și viețile unor feciori de ”neam” ce-şi duc văleatul pe gura asta de basm, în care m-am născut şi eu, viță cu rădăcini firave, aproape naiv, dar înverşunat ca un asin, ce-şi poartă povara mântuirii de neam pe creştet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu