Fir de nisip

                   imag. facebook.com

   Imaginea dramatică a acestei lumi mici și neputincioase îmi stăruie în minte de ceva vreme. Mă depusoleaza starea lascivă în care se bălăcește, de parcă tot ce i-a rămas mai bun de făcut este să -si lingă ranile proprii adunate de prin praful sticlos al timpului, care i se strecoară printre degetele amorțite de incertitudine. E abatută lumea la care privesc prin sita propriilor griji. E dureros de încercată și de aici și neputința de a ni se adresa după ajutor. E convinsă că am putea să-i condamnăm lipsa de tact și de asta tace. Știe prea bine din ce suntem facuți noi, oamenii. Că suntem gata oricând să sărim la beregata celui care ne-ar invada convingerile fie cât de frivole. 

      Chiar, nu de mult, a avut un incident aparent nevinovat cu un individ a cărui reacție a lăsat-o cu un gust amar. Acesta voia să treacă peste apa învolburată a râului cele două vieți pe care le avea în grijă, ignorând un posibil accident. Evident că i-a sarit în ajutor, semnalându-i despre pericol. 

    - Si ce credeti că a făcut? Da. A mers până in adâncuri de unde nu s-au mai întors decât într-o primăvară când apele s-au tras. Atunci a înțeles că oamenii pe care-i găzduiește, reprezintă chiar pentru sine cel mai mare pericol. Își fac rău premeditat. Se încăpăținează să se joace de-a viața, uitând că sunt asemeni firului de nisip în clepsidra timpului. Sunt mici firâmițe de vieți și se ignoră până la păcatul suprem. Uită că iubirea le conferă liniste, confort, pasiune pentru sine și ceilalți. Ignoră cele sfinte și aleg să se bălăcească în propria goliciune, de unde ies și mai săraci, și mai neînsemnați.

    Această lume, în pofidă a toate relele ce i le face omul, încă îl iubeste. Încă mai continuă să creadă că colacul salvator pe care i-l întinde va aduce veșnica pace printre trecătorii acestui paradis. Paradis care, în caz contrar, îi va abandona la cumpana dintre cele două tărâmuri, lăsându-i să aleagă o fericirea naivă sau un desfrâu bonom.