Bărbatul căruia i-a fost frică să mă iubească

    L-am cunoscut într-o toamnă cu must și nunți alese. O toamnă în care "căpsuna" clocotea de dorul vorniceilor călari pe cai roibi, trimiși pentru a salva de boala Zburatorului fete mari, pirpilite de dor.

    Atunci mi-a fost dat și mie să-l întâlnesc. Era tăcut, deși mai târziu am înțeles că acea tăcere n-avea nimic cu omul timid pe care l-am descoperit în larma uliței scăldate în colbul toamnei. Din contra, acesta ascundea dupa propriul paravan dureri, multe dureri cronice, care între timp au luat forma unor grele mucenicii: complexe, frici, teama de eșec, de trădare. Pesemne simțea că povara acestor sechele va lua în greutate pe măsură ce va aduna ani, de aceea un pic mai târziu  avea să-mi tatuieze sub piele, în pori, în umbră chiar și mie frici, ură și anxietatea unei căsnicii predestinată să fie ratată.

Așa a început nebunia unei căsnicii scăldate în lacrimi și blesteme. În iluzii și deziluzii, în scopuri și-n speranțe, care nu foarte târziu erau să transforme nebunia unui fior într-un crater imens de unde erai sigur că fără o forță viabilă n-ai cum să scapi.

    Azi, după ani distanță, mă întreb: O fi fost iubire, miraj sau pur și simplu nevoia de a avea un umar pe care să-ți pui visurile și din ele să nască viață? Nu stiu nici dupa două decenii dacă barbatul pe care "l-am ales" și nicidecum "m-a ales", i-a fost frică să mă iubească ori i-a fost frică să fie iubit? De una sunt sigură, bărbatul din viața mea n-a avut grijă decât să intre în viața mea, luându-și cu mare discernământ bocancii "Tighina" grei, mizerabili cu care mi-a strivit tot ce însemna "vis de iubire", "rochie de mireasă", "Da-ul” semeț spus în cap de altar, "casă și copii"-tot. Mi-a pângărit sufletul cu ditamai bocancii deși soldat n-a fost și nu va fi vreodată. Nu va fi nici fericit până nu va înțelege că desculț îi va fi mai ușor să-și cunoască sufletul, să și-l asculte, care uneori prin negura bețiii îi trezește instincte umane, dar ignorate la nesfârșit pier ca steluțele în zori.

    Bărbatul pe care "l-am ales" să mă iubească a uitat că iubirea te dezleagă de complexul inferiorității, lăsându-te pur în fața unui Dumnezeu pe care ai promis să-l slujești.

Eu n-am reușit să patrund în lumea lui de gheață, poate pentru că nu mi-am dorit niciodată să fiu Crăiasa Zăpezilor. N-am reusit, dar nici nu mai contează. De un lucru sunt convinsă că bărbatul căruia i-am dăruit două vieți pentru a cunoaște veșnicia, i-a fost frică să mă iubească.

    Azi nu regret aceste două vieți, care puteau fi trei, regret doar că în acești douăzeci de ani m-am aruncat necunten, fără să mă asigur, într-o iluzie cu chip de om al cărui fiu îi va cauta toată viața scuze, pentru a-și obloji rănile lăsate de lacrimile mamei. Lacrimi doinite, stropite de umilința trădării. Un om al cărui fiică își va desena fricile de sub plapumă în toate poeziile vieții. Un tată pe care nu și l-a ales, că părinții nu se aleg. Ironic, nu? Dar un tată ce-și biciuiește mama pentru că "l-a ales" să-i dăruiască prin ei nemurirea.

    Acestui tată i-a fost frică să iubească, pur și simplu să iubească o femeie care poate înflori constant dacă există lângă ea LUMINĂ.

    N-a existat lumină nici chiar în ziua când Dumnezeu a poruncit să se facă lumină, nici chiar atunci. A existat doar bărbatul care n-a știut să se iubească nici măcar pe sine. 

De vină o fi fost destinul urzit la naștere sau femeia "frumoasă" pe care s-a temut s-o iubească?