Copălărie - păpădie

     

google.com

        Lanul cu flori de albăstrele, fragii mustind de dorul tălpilor goale, frunzele de potbal aşternute peste lunca copilăriei mele şi imaginea mamei îndrăgostite,  sunt privelişti pe care le-am luat cu mine în lume şi le port de la o vreme, bine cuibărite între două doruri.

Mă pomenesc într-o zi, la uşa gândului meu  cu cineva: o nălucă, o umbră venită dintr-o depărtare infailibilă, acea depărtare venită dintr-un timp puerilic, perfect, în care şi eu, şi tu, şi noi, eram egali înaintea unui soare dogorâtor, dar şi înaintea sorții răsfățate. O surprind chemându-mă s-o urmez într-un vis de cândva, unde noi două eram copilițele legate de acelaş crez al destinului, cel de a copilări, iar în jurul nostru  e multă pace şi voie bună şi toate se transformă în sărbătoare când pe  chipul mamei se aprind beculețele unor obraji plini de iubire. Atunci toate supărările sufletului de copil neînțeles, forțat să se maturizeze, capătă intensitatea fulgerului, se risipesc aşa cum au venit- iute. 

    Mă pomenesc eu aşa, dintr-odată, în plină pandemie sufletească, când toate coardele sufletului meu sunt îndreptate spre alte nevoi fundamentale, şi nicidecum spre lumea miraculosului şi a paradisiacului de acasă, că-mi dă târcoale copilăria mea timidă, dar extrem de nerăbdătoare. O las să treacă pragul fabulosului din mine şi  devin dintr-odată inocența ochiului de copil. Îmi las capul doldora de griji în poala ei şi simt cum îmi mângâie tristețea obrazului cu soarele de lumină pe care-l poartă după sine. E aşa de familiară şi unduioasă această căldură, că tot ce vreau e să o prind în brațele inimii cu toată puterea copilului din mine şi să n-o eliberez decât atunci când toată lumea mea va fi plină de ea. Inhalez briza de răcoare ce-mi scaldă ființa şi disting mirosul pământului reavăn pe care am mers desculț după toporaşi şi  viorele. E un miracol statul în brațele ei întinse la soare peste dealul copilăriei mele, peste hârtopul cu poveşti la gura sobei, peste amintirile bunicilor mei, peste omul cu sufletul înrădăcinat în țărâna de acasă, pentru că el, omul e stăpân peste întinderea arhetipală și seva balsamică pe care o purtăm ca pe o terapie de veacuri.

...Şi a venit timidă şi inocentă, m-a invitat să colindăm împrejurimile de cândva, să vedem de nu cumva au părăsit malurile şi s-au mutat şi ele la oraş, unde se grăbesc toți zvăpăiații pe care i-a găzduit până le-au crescut aripi.

  Auzise ea  că crescuse nişte fragi mustoşi, pe lunca din spatele casei şi n-are cine să-i mănânce. Apoi, ca să mă convingă de adevărul spuselor ei, mi-a întins  un ciucure roşu-vinețiu de toată frumusețea, ademenindu-mi simțurile cu aroma fragului absorbit de dorul buzelor pârguite de un  sărut feciorelnic. 

Am urmat-o desculță, pe cărăruşa şarpelui îmblânzit de lipsa mea şi ne-am urcat pe creasta dealului, ca să dăm mâna cu orizontul ce-şi revărsa fața peste lunca cu fragi. Ochii mei au trăit un adevărat spectacol viu. Orizontul mut îşi aplecă privirea ruşinat, din pricina slăbiciunii de care a dat dovadã la vederea pomițelor, n-a putut rezista ispitei şi s-a înfruptat din dulceața lanului, iar acum îşi revărsa timid strălucirea peste bobițele fragile, aşteptând să capete din nou grația copilelor cu bujori în obrăjori.

      Mă pomenesc la ușa sufletului meu cu ea, copilăria mea!

   Nu știu cum s-a întâmplat, dar această musafirie neașteptată a copilăriei mele, m-a copleșit, făcându-mă firavă și ușoară ca un pai, din care răsunau melodiile hazardului atunci când ne dădea târcoale la jucatul de-a mijatca. M-a înaripat într-atâta că vocile bătăiaose din mine s-au stins înainte de a se fi aprins, nu mai aveau puterea de-a se opune ispitei, primeau supuse clipa de miracol, venită ca o sărbătoare de aer peste creștetul aplecat de povara neostoită a destinului...

   ...și după cum vă spuneam, zbânțuita din mine era tare fericită stând în poala paradisului,  acum când tot ce voiai  e să te faci nevăzută, pentru a nu ciuguli de prin vecini vreo "jivină", de care să nu scapi până la sfântul-așteaptă, ea savura clipa de Dumnezeu și  din tot ce-a mai rămas din Copilăria de altădată, fără vreo rezervă.

    Nu exista nici timp, nici spațiu când m-am pomenit față-n față cu copiii mei, făcuți după chipul și asemănarea mea de când am simțit că tot ce este impregnat frumos într-un suflet omenesc trebuie să încolțească și să dea rod.

     Acum știu că  privind  în oglinda  creațiilor mele, zămislite cu mare talent și finețe, m-am lăsat furată de roșeața tinerească din obrajii lor. Iar de aici până la câmpia cu brebenei și lunca de acasă nu a fost decât un pas. 

     ...și totuși m-am prins în mirajul efervescent, constatând că inocența și naivitatea fac din copilărie  o lume fericită, înconjurată de bine și apărată de puritatea şi candoarea unui suflet neîntinat. Asta știam și eu, dar nu voia să înțeleagă și copilăria mea că eu, cea de odinioară, am crescut, m-am emancipat prin școala vieții, dar am păstrat  amintirea vie  a copilăriei și ori de câte ori îmi va fi dor, voi reveni la lungile căutări de cândva. O voi descoperi în rochița cu floricele și sandalele de răchită, ce mi-au ținut de răcoare în verile toride. O voi găsi pe o bancă în fața școlii, acolo, unde i-au rămas primele cosițe ciufulite cumva de primul vânt al fiorului și o voi scoate la plimbare prin lunca cu fragi și bobocei. Vom face împreună ocolul satului și obosite ne vom răsfăța tălpile aprinse de arșița verii, modelând lampaci pentu casa cocorelor, așezati de ani buni pe stâlpul din fața porții.