Imn

     Doru s-a întors din vacanță, a petrecut în Italia mai bine de  două luni, timp în care a reuşit să se obişnuiască cu clima de acolo, cu oamenii de acolo şi chiar cu bucătăria italienilor, pe care a ignorat-o multă vreme, nu pentru că ar fi fost dezagreabilă, dar, pentru că a vrut să profite de prezența mamei. A rugat-o să-i gătească bucatele lui preferate, aşa cum o făcea în copilărie, pentru că trecuse atâta amar de vreme de când nu mai mâncase o ciorbă roşie sau plăcințelele poale-n brâu, aproape că le uitase gustul.
    Alături de mama se simțea puternic, avea siguranța că nu-l paşte nici un pericol, de aceea s-a lăsat purtat de  valul noilor experiențe pe care i le oferea Italia. A călătorit mult, aproape zilnic mergea să viziteze un obiectiv turistic, un loc despre care doar din cărţi aflase. Ştia că Italia e țara tuturor posibilităților, odată ce pleacă toate mamele, surorile şi mai nou, bunicile.

 E țară în care şi-au găsit alinare zeci de mii de moldoveni, ea le-a oferit tot de ce aveau nevoie pentru un trai frumos: casă cu mansardă, maşină la scară, vilă cu piscină, răpindu-le în schimb anii în care le-au crescut copiii,  le-au privat de sentimentul matern trăit pe viu, le-au luat  fără întoarcere părinții, plecând la cele veşnice cu dorul iubirii de copii strâns în pumn.

 Asta a făcut străinătatea şi din mama lui, a lăsat-o orfană de tată, de mamă, de țara în care şi-a trăit prima dragoste şi de copiii, care s-au obişnuit să trăiască fără dânsa, dar nu întotdeauna a fost aşa. Cândva, în vremea copilăriei lui, trăiau modest, dar erau fericiți în doi. 

   Doru,  îşi aminteşte şi acum, ziua-n care mama l-a anunțat că pleacă. A plâns atunci necontenit mai multe zile la rând, poate o va determina pe mama să rămână, dar ea, buna de ea, abia de mai putea respira de necunoscutul ce-i apărea în cale, iar lacrimile lui Doru o necăjeau şi mai mult.
I-a spus-o chiar atunci că va încerca să revină cât mai curând, dacă el va fi cuminte şi va asculta de bunica. 
   Retrăieşte amintirea acelei zile, când o mamă răvăşită de durerea trădării propriului copil pleacă, lăsând două umbre, cu lacrimi cât bobul de mazăre, ca să-i spună rugăciunea pe care o va invoca mereu şi care o va ajuta să depăşească anii de singurătate agasantă şi dor continuu.

    Astăzi, întors dintr-o vacanță pe care mulți copii de vârsta lui nici nu îndrăznesc să o viseze, Doru nu se poate bucura cu toată inima lui de adolescent, el acceptă, cu greu, că toate aceste bucurii trecătoare sunt tot de ce are nevoie un copil, are toată convingerea că dacă ar fi să aleagă între iphone-ul de ultimă generație, zidul din piatră de Cosăuți sau hoveboord-ul din camera lui, ar alege fără şovăială- mama, pentru că acest imn nemuritor ține în brațe toate nestematele acestei lumi.