Sunt prizoniera vălului de singurătate ce-mi acoperă capul ca o rugăciune, simt că dacă aș încerca s-o demanschez, m-ar ataca, devorându-mi orice urmă de speranță. Așa că o las în pace. O las să se descotorosească de angoasa unor zile mai proste și în acele momente devin BISERICĂ, devin altar de închinăciune și prorocire trupească, devin păstorul sufletului în care îmi port rugăciunea neîntinată și suavă asemeni ramului ce dă în bob.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu