Era luna macilor când a venit pe lume, luna cireşelor abia pârguite când ea s-a înverşunat, cu tot dinadinsul, să se nască.
Era primăvara, luna macilor înfloriți, luna când fetița cu ochi cãprui a decis că e timpul să-şi supună un întreg regat. Şi a venit într-o zi de luni, la început de săptămânã, când toate pe lumea asta încep să se pună în mişcare şi a contramandat toate planurile celor care o iubeau deja. Dar n-aveai cum să n-o iubeşti? Era sclipitoare ca roua spicului de grâu. Fața rumeoară asemeni fructului copt, iar gurița bobocului de fată, era toatã scăldată într-un zâmbet molipsitor, care repede a trecut de la fată la mamă; de la mamă la tată. Si uite aşa, până-n seară un sat întreg era părtaş la bucuria lor...
Am uitat să vă spun că această binecuvântare venea în neamul lor după o lungă şi apăsătoare umbră de durere. Ea a venit în casa ca o predestinare, a adus clinchet de clopoțel în ograda bunicilor, care nu-şi încăpeau în maluri de la atâta fericire. Zilnic îi auzeai mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru nepoțica, care tot mai mult lua chipul bunicăi.
Anii au trecut, iar dragostea părinților şi a bunicilor i-a ținut mereu de cald. Iar când a trebuit să plece de acasã şi-a luat cu ea dorul, şi dusă a fost. Ce-i drept mai vine câteodată acolo unde şi-a lăsat prima dragoste, dar deja elanul descoperirilor tinereşti îşi cere tribut. Timpul i-a furat rouã din obraji, inocența naivă de cândva, dar n-a putut să-i ia sclipirea ochilor îndrăgostiți de curtea casei părinteşti şi satul care o aşteaptă ca pe o binecuvântare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu