Scrisoare

           De două săptămâni stau în casă de frica ta, mi-e groază că ai putea să dai târcoale casei mele, oamenilor pe care îi iubesc, mai mult decât ai putea tu iubi vreodată.
Știu că ți-e străin acest sentiment, dar ai putea să-l înveți, pentru că ai întâlnit în calea ta și oameni care știu cu  ce se mănâncă iubirea, nu doar cum se mănâncă din iubire.
     Cu siguranță, ai înțeles, dar nu bați în retragere, nu vrei să recunoști că răul pe care-l semeni pe pământul ăsta blestemat, pe care, și fără tine, s-au tot perindat războaie, molime fel de fel, mai există dragoste de viață. Toți te blesteamă, te condamnă, îți vor moartea, pentru că ai intrat în viețile lor, în rutina lor zilnică, prin ușa din spate, cu nonșalanță obraznică și te-ai vârât sub cea mai caldă plapumă, sufocând vieți, care, și așa au îndurat multe, până să vii tu.
       Nu crezi că a venit timpul să-ți strângi țepii otrăviți și să naufragiezi cuminte pe un golf nepopulat, până mințile noastre luminate, care se presupune că te-au creat, să-ți găsească ac de cojoc. Trebuie să existe o pilulă-minune care te-ar face să renunți la a mai face rău atâtor oameni buni. Știu, și nu vreau să cred că ai putea să ne mai ții sechestrați în propriile case, suflete, că mă sufoc de dorul plimbărilor neprogramate, de șoapta pomilor înfloriți, mi-e dor de prospețimea veritabilă din ochii copiilor mei, dar și de rutina de odinioară tare mi-e dor.
      Te conjur, pleacă, am înțeles lecția pe care ne-ai dat-o: trebuie să ne îngrijim mai mult de pământul pe care trăim, de oamenii noștrii, de visuri și de propria noastră viață. Asta vom face după plecarea ta: vom îmbrățișa și frunză, și pom, și floare, declarându-le dragoste eternă. Vom iubi din nou răsăritul de soare și umbra zilei nu ne va mai speria, doar pleacă!