Ieșirea din uitare

 

 ”Fiecare zi trăită e o mică viață. O viață în  care ne naștem odată cu zorii zilei și, trăim, simțim, dăm naștere unor visuri, renunțăm la visuri, iubim, iertăm, învățăm, uităm, murim...Da, murim  odată cu apusul soarelui, odată cu somnul care vine să ne cuprindă, odihnitor în brațe. Dar noi nu disperăm. Mâine, odată cu răsăritul soarelui, va începe o nouă mică viață. Oare cum va fi ea?”.

                    ( Ion Anton ,”Ieșirea din uitare”)

  Oare cum va fi ea, acea mică viață, pe care avem puterea și dreptul s-o zămislim așa cum credem noi că-i șade bine unei mici vieți?
  O întrebare existențială, o adevărată frământare pentru omul călător prin ea, Viața. Ea, care își are legile ei,  ne lasă să credem că vivacitatea ei depinde de modul nostru de a o prețui și însuși. Și poate așa ar fi, dacă nu ar trebui să facem neîncetat pocloane și jertfă unei aglomerații hâde și nerușinate, care are tupeul a se supramări, numindu-se viață.
 Toată această alergătură a noastră, nu este decât o competiție de sine, o schimonosire a Paradisului, primit la naștere-VIAȚĂ.
  Viața, fie ea, mică sau mai măricică, este armonia sinelui cu sine. Este compatibilitatea perfectă dintre trup și suflet. Este Edenul în care heruvinii dansează în jurul bucuriei de vață. Este explozie de sentiment și grație pătimașă.
  Astfel arată un răsărit în care viața ne învață că  iubirea se naște din lumina unei zile în care ai reușit să-i surprinzi strălucirea, iar iubirea și iertarea vin  din intensitatea trăirilor care ne-au adus acel răsărit.
Dacă ai reușit să-i înțelegi tainele adâncului, glasul inimii, atunci când îți vorbește, ai descoperit formula chimică perfectă pentru a-i hrăni rădăcinile, care vor căuta să sape cât mai adânc, dând de potirul cu ”tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.