Dor călător

     Mi-e dor de o duminică de acasă, cu oameni deschiși la cătătură și cu sufletul asemeni unei rugăciuni, ridicate în altarul veșniciei.
Mi-e dor de oamenii îndrăgostiți de alți oameni, la fel de buni și mărinimoși ca fața straielor ce le țin de cald și onoare.
Tânjesc după bunătatea lor sinceră, prinsă mereu în colțul gurii, atunci când diminețile mele se anunță noroase. Și cum să nu tânjești după astfel de oameni, când știi că drumurile înfundate de noroi, până-n gât,  au fost îmblânzite de aceleași tălpi zgârâiate: când într-o petricică de pe alee bătătorită, când într-un un bolovan ieșit în cale să te salute arogant?
 Mi-e dor de ei, oamenii în care am crezut ca în Dumnezeu, de limpezimea sufletului lor învolburat de greutăți, de zilele de sărbătoare, anunțate trufaș de un clopot, ce se întindea sonor peste toate ulițile satului, de ele mi-e dor.
Mi-e sufletul dor când mă gândesc la duminica de acasă, unde o soră mai mare, împletește două cosițe de sărbătoare unui boboc de soră mai mic și toată ulița copilăriei căpăta forța unui vulcan în clocot când cele două își anunțau ieșirea pe podium.
Era sărbătoare. Era sărbătoarea lor- a celor două surori îndrăgostite de aceleași rădăcini neaoșe, de aceleași dumnezeiești izvoare din care mustește cu nesaț seva dragostei de oameni.
Două sărbători erau prinse în jocul cadențat al lumii, pornind copilărește să cunoască satul din vale, cu tot cu oameni și viețile lor.
Asa a ponit, într-o duminică, călătoria lor prin lume. Au descoperit cărărușe întinse pe care nu mai călcase picior curios, le-au uns cu alifie, dându-le strălucire și viață. Au făcut bătături în palme de la atâta spoială, dar dorul de casa părintească le-au alinat rănile din palmă, făcându-le zid  în fața greutăților.
Marele lor noroc, am uitat să vă spun,  era fratele mai mare, care știa cum să lupte cu răul, dacă s-ar abate într-o zi asupra lor. Fiecare crispare, umbră de supărare  era alinată de dorul fratelui mai mare și, atunci, chiar nimic sub soare n-ar fi putut să le facă vreun rău. Erau în siguranță când bătaia inimii lui se așeza în cap de masă spunându-le ”va fi bine”! Și așa era, toate gurile rele, se închideau în găoacea tăcerii, pentru că el, fratele mai mare era atotputernic când venea vorba de surioarele lui.
Mi-e dor. De asta mi-e dor: de izvorul cu uluci, unde ne bălăceam pe arșița cea mai mare. Că trebuie să știți, pe vremea copilăriei mele, soarele prăjea tot ce-i ieșea în cale, și noi, copiii satului, ne dădeam întâlnire la uluci, pentru a ne curăța de colbul uliței, imaginându-ne că s-a mutat Marea Neagra la noi în mahala.
Eram șturlubatici și nevinovați când ne întorceam seara, pe aceeași cărare, din drumețiile noastre. Toate în jurul nostru căpătau formă și culoare, toate aveau un rost când ne adunam în jurul măsuței, cu trei picioare, și aproape în genunchi înfulecam bunătățile aburinde, pregătite cu dragoste de mămica noastră. Draga de ea, era o gospodină desăvârșită, știa să ne alinte, nu doar în zilele de sărbătoare, cu cele mai apetisante bucate, dar și atunci când vremea lucrului e în toi- astfel ne răsfăța  ea, răsplătindu-ne cumva efortul de a o ajuta la munca câmpului: cu plăcințele- poale-n brâu, cu alivancă, zeamă cu borș de casă și multe alte bunătăți pe care doar în casele boierești le mai găseai. Așa ne îndemna să mâncăm atunci când ne alintam: Numai boierii mănâncă  gustoșenii din astea și voi. Și avea dreptate, pentru că, cutreierând prin lume, nu mi-a fost dat să mănânc nimic mai dumnezeiesc decât ciorba și plăcintele măicuței mele.
De toate astea și încă de multe altele îmi va fi dor mereu!