E primăvară. E anotimpul când visele ies din ”tainicul” sufletului amorțit și se mută în rochița cu floricele, care și-a așteptat cumințică ieșirea din dulap, după o lungă și hidoasă hibernare.
Acum privește suspect la imaginea lumii ca la o arătare deluzorie și nu știe, dacă supărarea ei, și creții de pe față, au fost declanșate de apariția ei primăvaratică sau de degetul nervos al Babei Odochia, care le irită sufletul și așa suferind:
- Voi veni și anul acesta când te aștepți mai puțin. Nu uita, zilele babei nu le-a mâncat încă lupul.
N-are ea ce-i face babei, nu vrea nici într-un chip să se pună cu ea la harță. Știe, rochița mea cu floricele, că zilele babei, cât de înverșunată și arțăgoasă n-ar fi, tot se sfârșesc când puterea soarelui devine infinită.
Iubește, draga de ea și soarele, și florile, și Baba, dar și pe oameni, deși e conștientă că starea asta a lumii vine tot din greșelile lor, a oamenilor. Dar ce poate să facă ea, o simplă rochiță? Poate doar să își scoată la plimbare stăpâna, care devine o epopee când o îmbracă, o adevărată zeiță a frumuseții.
Dar, azi, nici stăpâna rochiței, nici oamenii, care o admirau odinioară, nu-și mai întâlnesc privirea, nu-și mai strâng mâna în jurul unui dor cu floricele, toți sunt gârboviți de un of, de o supărare mai veche, inexplicabilă pentru o modestă rochiță de batist. Și când te gândești că au fost timpuri frumoase pentru ea, dar și pentru stăpâna ei, veșnic radioasă și zglobie, atunci când o îmbrăca. O însoțea oriunde o îndemna să meargă și nu erau două fericiri mai mari: ea și rochița. Dar, azi, chipul pe care l-a luat primăvara acestei lumi nu poartă rochița de batist și nici măcar floricele, dar declarativ și protector și-a prins mască pe fiecare mugur de primăvară.
Două frumuseți zvăpăiate își scoteau la plimbare primăvara, fără mască, dar cu multe, multe floricele pe fire de batist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu