Paradox

   E luna martie, e luna în care suntem ispitiți de imaginile mirifice de după geam. E anotimpul firului de iarbă reavăn ce-și înalță curajos fruntea de sub tăriile pământului, nu tocmai amicale în această primăvară. E cea mai profetică ieșire, căzută peste umerii  osteniți, e ca o binecuvântare, venită din scripturi, pentru că îndrăzneala firului de iarbă nu e afectată nici de virusul invidiei și al lăcomiei, dar nici de virusul devorator de vieți omenești.

  Azi, stând în casă, mă încearcă un sentiment contradictoriu: ba mă bucur pentru firul verde de mătase, ba mi-e milă de el că nu are parte de  admiratorii de odinioară și nici de tălpile pufabe și moi, ce-i mângâiau creștetul despuiat ori de câte ori se ivea cu  un surâs primăvăratic.

       Mi-e milă şi de inima mea suferindă şi-ntemniţată, de trei sąptămâni şi mai bine, într-un cavou tuciuriu,  în care trăirile duhovniceşti sunt la mare căutare. Aceste vibrații sufleteşti sunt tot ce mi-au mai rămas, ele avându-şi originea din seva dulce a amintirilor gustate aievea, printre zdrențe mânate de vicii şi rutină. Şi, totuşi, zdrențele  rutinei este ceea ce-mi lipseşte acum, paradoxal, dar adevărat.    Sufletul întemnițat îşi cere dreptul la libertate, el are nevoie să interacționeze cu cotidianul, pentru a înflori spectaculos şi neprihănit.
       El tânăr şi dezgolit de păcat, îşi cere dreptul la  paradoxala supravețuire, se vrea din nou înconjurat de râsete inocente şi voci curioase de copii. Se vrea din nou stăpân peste zarea fumurie, a timpurilor dificile în care trăiește.