Am pornit în lume tare timidă. Am luat-o la paşi mici şi tot am reuşit sã-mi scrijelesc genunchii. Ba chiar, am suferit ditamai rană, dar m-am tămăduit privind la spectacolul de afară. Am înțeles că acolo, în lumea mare, n-ai ce cãuta cu genunchii întregi. Trebuie să existe măcar o singură dovadă că ți-ai făcut intrarea cum se cuvine.
Venită din satul cu privighetori, era indispensabil să pot cânta şi eu. Trebuia îmblânzită conița viațã, dacă doream să fie cea urzitã în visurile mele. I-am cântat aşa cum am învățat de la bunicul, cu sufletul plin de patimă şi dor. I-am tot cântat în strună, lăsându-mă totodată condusă, când în pas cadențat, când în paşi de vals, şi tot nu mi-a reuşit s-o ademenesc, să-mi dea viață de vedetă. Ba din contra, mi-a reproşat că alta e menirea mea.
A luat şi m-a făcut învățătoare. Şi iată-mă-s învățătoare în satul copiilor mei.
E locul perfect pentru o mamă-învățătoare, mi-am spus atunci şi am început să ridic Paradisul aici, pe pământ. A fost tare greu să-L trad la indigo. Eu, un copil crescut din dragoste cu o singură aripă, am reuşit asemeni lui Manole, să-mi zidesc visurile şi dragostea pentru ele între cărămizi. Dar, gata cu ziditul.
Venită din satul cu privighetori, era indispensabil să pot cânta şi eu. Trebuia îmblânzită conița viațã, dacă doream să fie cea urzitã în visurile mele. I-am cântat aşa cum am învățat de la bunicul, cu sufletul plin de patimă şi dor. I-am tot cântat în strună, lăsându-mă totodată condusă, când în pas cadențat, când în paşi de vals, şi tot nu mi-a reuşit s-o ademenesc, să-mi dea viață de vedetă. Ba din contra, mi-a reproşat că alta e menirea mea.
A luat şi m-a făcut învățătoare. Şi iată-mă-s învățătoare în satul copiilor mei.
E locul perfect pentru o mamă-învățătoare, mi-am spus atunci şi am început să ridic Paradisul aici, pe pământ. A fost tare greu să-L trad la indigo. Eu, un copil crescut din dragoste cu o singură aripă, am reuşit asemeni lui Manole, să-mi zidesc visurile şi dragostea pentru ele între cărămizi. Dar, gata cu ziditul.
Azi, mă tot surprind zugrăvind, pe ici- colo, adăugând culoare sorții şi înțeleg că tot asta i-aş cere și azi: să mă facă învățătoare în satul copiilor mei.
Zilnic pornesc spre școală, îmbrățișez aceeași uliță de ani și nu mă obosesc să-i admir oamenii, pe care-i poartă când la deal, când la vale. Văd diminețile arzânde a fiecărui trecător și mă macină acestă grabă a lor: Oare unde se duc toți cu zorii? Apoi, îmi dau seama că sunt și ei purtați de un vis, visul de a -și trăi propria legendă.
Seara sunt așteptată la poarta școlii de aceeași ulicioară, care se întinde copilărește la picioarele fiecărui trecător. Dar șuieratul pașilor nu se mai bucură de unduirea ei, nu mai prind sprinteneala din zori, în schimb, fiecare duce cu el, spre propriul paradis, o parte din ”legenda” personală.
Îmi port și eu harul pe aceeași ulicioară, și ajungând în clasă, îmi dau seama că atât de nobilă și spirituală e munca pe care o zidesc zi de zi și atât de dragă și sfântă e, că aș fi în stare să mă iau la harță cu timpul, doar ca să mă țină integră și veșnic îndrăgostită de frumosul și sublimul de la catedră.
Da, așa este! Eu, omul de azi, la școală trăiesc necuprinsul cerului, îl ating nestingherit și mă transform în pasărea albă a veșniciei. Aici îmi recapăt libertatea de a explora necunoscutul paradisului propriu. Și da, aici îmi hrănesc aripile fragile uneori.
Printre copiii lumii, visul hărăzit în tinerețe se materializează, căpătând forțe nebănuite. Prinde intensitate când ochii curioși se ridică de pe smartphoane, confirmându-ți că asta e menirea ta.
Zilnic pornesc spre școală, îmbrățișez aceeași uliță de ani și nu mă obosesc să-i admir oamenii, pe care-i poartă când la deal, când la vale. Văd diminețile arzânde a fiecărui trecător și mă macină acestă grabă a lor: Oare unde se duc toți cu zorii? Apoi, îmi dau seama că sunt și ei purtați de un vis, visul de a -și trăi propria legendă.
Seara sunt așteptată la poarta școlii de aceeași ulicioară, care se întinde copilărește la picioarele fiecărui trecător. Dar șuieratul pașilor nu se mai bucură de unduirea ei, nu mai prind sprinteneala din zori, în schimb, fiecare duce cu el, spre propriul paradis, o parte din ”legenda” personală.
Îmi port și eu harul pe aceeași ulicioară, și ajungând în clasă, îmi dau seama că atât de nobilă și spirituală e munca pe care o zidesc zi de zi și atât de dragă și sfântă e, că aș fi în stare să mă iau la harță cu timpul, doar ca să mă țină integră și veșnic îndrăgostită de frumosul și sublimul de la catedră.
Da, așa este! Eu, omul de azi, la școală trăiesc necuprinsul cerului, îl ating nestingherit și mă transform în pasărea albă a veșniciei. Aici îmi recapăt libertatea de a explora necunoscutul paradisului propriu. Și da, aici îmi hrănesc aripile fragile uneori.
Printre copiii lumii, visul hărăzit în tinerețe se materializează, căpătând forțe nebănuite. Prinde intensitate când ochii curioși se ridică de pe smartphoane, confirmându-ți că asta e menirea ta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu