Satul meu

                                                                 "Satul meu, scăldat de-o apă vioară".

                                                                                                              ( G. Vieru)

      Astăzi, când masca deznădejdii îmi acoperă fața, cea a sufletului pură şi candidă o ia la goană printre hlujanii de porumb de pe coasta de câmpie, pe unde mi-am purtat dorul încă din frageda pruncie. Aleargă nebuneşte şi se opune cu vehemență măştilor  ce seamănă în lume violetul, refuźă  întemnițarea, pe motiv că n-a interacționat decât cu efemeritatea dorului de absolut.

  Aşa este sufletul meu, extrovert şi  pus mereu pe şotii,  nu ştie el de carantinã, a luat-o la goană prin cele mai dosite cărăruşi, a băut apă neîncepută de la trei izvoare şi  cu spiritul purificat de indolență, a luat la măsurat fiecare pietricică din sat care i se putea opune tălpii lui flămânde de aventură.
   A ajuns la poarta unui gospodar, care îşi hrănea din palmă porumbeii, şi tare s-a mai bucurat când păsările gureşe au început a-i ciuguli şi lui  din palmă, era un adevărat miraj al heruvimilor, parcă veniți în dreapta Tatălui să-i acompanieze ieşirea în lumea ce-i aparține. 

    Era basm, era aievea tot acest joc, nu știu, dar ştiu, că dintr-odată, sufletul meu a pornit a bate cărările satului neumblate, călare pe un ştiulete, cică ar fi în şaua celui mai arătos armasar, şi vedea toată pudoarea, dar şi trufaşa eleganță a unor gospodari baricadați după ziduri înălțate parcă în ciuda modestiei care înveşniceşte satul basarabean. Şi atunci sufletul copilăriei mele şi-a zis: "Omului îi e mai uşor să facă ziduri decât poduri". Tare s-a mai ofticat constatând că "masca" unora reflectă lumea lor îngustă, frivolă şi poate că supărarea sufletului meu ar fi fost înveşnicită de deziluzia priveliştii, dacă, două poteci mai la deal, pe ulița lui Pricochi,  nu şi-ar fi întâlnit tovarăşul de joacă cu care a împărțit acelaș colb de pe uliță, aceleași ofuri care glăsuiau ca un clocot în gâlgâirile adolescentine de atunci.
    Și, iată, imaginea lui și alintul blajin din glas care nu i se schimbase în pofida timpului care i-a mai prins pe ici- colo fire de argint. Ne-am îmbrățișat voinicește, ca atunci când toată întinderea luncii era a noastră, iar nemurirea clipei de altă dată a învăluit trecutul și prezentul ce încearcă două vieți plecate cu chipul în oglinda deșucheată a timpului.