Poezia ca stare

"Poezia e un miracol care ne scoate din efemer şi ne face să  ne simțim eterni".

                 (Marin Preda, ” Viața ca o pradă”)

   Poezia e o stare de spirit care ne ține în priză, făcându-ne visători şi empatici cu aproapele. E forma de existență umanã care ține într-un clocot continuu sufletul contaminat de efemeritatea existențialistă. E o expresie minuțioasă  asupra relatiei dintre suflet, vis și cuget. Ea oferă momente de revelație și momente umbrite de goliciunea lumii celui îndrăgostit de ea, creatorului gata să renunțe la sine, un veritabil consumator de spectacol existențial. El arde ca un pajure în întunericul umbrei, luminează bezna urii și a deznădejdii. El este o veritabilă sursă de frumos, nu un devastator! Prin cuvântul lui sufletul din vers prinde opulență și substrat, ia drumul peregrinarii și nu se prește decât dacă e stapânit de oniricul clipei. Această senzație ne este indusă conștient și forțat, dar asta este ea, POEZIA.

 Creatorul va descoperi forța imensă a poeziei doar consumându-se pe sine, va crea lumi paralele descotorosindu-se de păcatul vital - propria viață și vă evada himeric într-o galaxie de mult uitată, îmbrătișat de heruvini și  arhangheli. Abia atunci Poezia îl va ademeni în mrejele ei, făcând din el un

 incurabil prizonier. Un prizonier model.
    Poezia va construi modelul artistului după chipul și asemănarea sa, și nicidecum invers. Îl va determina să se dezgolească de tot ce are de prisos: sentimente, trăiri, frici sau iluzii. Îl va îmbrăca în haina adevărului, făcându-l stăpân peste baricade. Din acel moment poezia devine armă împotriva fărădelegilor acestei lumi. Din acel moment, ea stăpânește lumea lui nemărginită, devine  marele Tot.