Popas

 

Omule, când ți-e greu, ce faci, plângi sau râzi? Oftezi sau îți strigi durerea golgotei din tine fără prea mari rezerve? Sigur, te exteriorizezi, eliberându-ți trupul de amărăciunea eșecului și a neputinței, implorând-o pe Preacurata să te izbăvească de bolovanul imens al durerii. Constați cu amărăciune și ezitare că toate-n lume sunt efemere asemeni firului de iarbă ce-și scaldă pleata-n vânt la apropierea tăișului. De aceea, omule, tu călătorule, ai grijă pe unde treci, pentru că în trecerea ta grăbită, ai putea involuntar să rănești firul de iarbă necopt, pentru că n-a știut la timp să-și plece fruntea din calea ta.
    Omule, ai grijă pe unde calci, că s-ar putea să dai de izvoare și să le strivești fața brăzdată de cutele ce altădată ți-au tămăduit trupul de rănile secetei, lăsându-te să scotocești în adâncimi de izvoare pentru a te salva de peire.

       Ai grijă, omule, să nu-ți faci rău ignorând bătăile inimii datorită cărora azi ești atotputernic, fii prudent cu firul de iarbă, cu limpezimea izvoarelor, dar și cu aproapele pe al cărui umăr ți-ai așezat capul osândit între reverberațiile strigătului din tine și vocile extintoare ale agitației pământești.
      Fii empatic! Fii tu însuți pentru a te câștiga neîncetat, nu-ți ignora asanalele cugetului, dacă știi că asta te ajută să crești în fața propriilor decizii, nu te pedepsi atunci când n-ai greșit, și da, dă-ți o șansă lumii din tine, pentru a putea deschide cu toată ființa, ochii rațiuni, pentru toate micile și neînsemnatele nimicuri ale vieții, pentru că prin aceste mici-mari nimicuri ne înălțăm spre paradisul din noi, cu semeție și curaj.