Stare

 

      Mă prind deseori la gândul că oricât n-ai căuta în lume adevărul, n-ai încerca să-i oferi șansa să se revanșeze, să se ridice asemeni undelemnului,  el stă bine pitit la fundul mării acolo unde viețuiește de veacuri ori   rămâne a fi rostit pe jumătate, vorbit în șoaptă în cel mai bun caz, iar în cel mai rău caz, este încorsetat într-un ditamai neadevăr.  Fie că a fost abandonat la naștere, fie că l-au aruncat mincinoșii incurabili, ori pur și simplu temnița ferecată este străjuită de mama lașilor, care este o continuă lăuză, și probabilitatea că va învinge vreodată e aproape nulă.
    Să fie clar, nu -mi e frică să mă prind într-un duel cu cei care profanează bunul nume al adevărului, doar frică mi-i că acest duel interminabil ar subiestima și mai mult coloana vertebrală a dreptății, iar un nou atac la imaginea proprie  n-ar putea îndura, sărmanul.
  Zilnic constat că confortul cochiliei proprii este mai scump decât zămislirea, creșterea unor bunuri abstracte care nu au nici formă, nici consistență, dar, în schimb, îți oferă libertatea zborului infinit, deși este cea din urmă prioritate a ființei numite om. Acesta a uitat că este aproape singurul stăpânitor al acestui Univers în derivă, singurul care ține mâna apăsată pe trăgaciul rațiunii din care poate ieși atâta nimicinicie cum nu a cunoscut nici Cutia Pandorei de la facerea lumii până azi. Tot ce trebuie să facă  acesta este să recucerească splendida cetate a ADEVĂRULUI și să-l înscăuneze la cârma tuturor acțiunilor, care, cu siguranță, vor lua forma celor mai șlefuite perle.