Tribut

   

                       unui Om care a fost și nu mai e

Azi doar durerea vorbește!

Era mai și sărbătoare când peste cerul inimii mele s-a abătut furtuna nemiloasă a morții. Năvalnica și incoruptibila moarte a venit, așa cum vine ea, prin ușa din spate să ceară tribut pentru șederea noastră pe pământ. Fără prea multe amendamente, rigori sau menajamente ea s-a strecurat printre oamenii tineri, oameni îndrăgostiți de viață și a strivit cu nepăsare cea mai optimistă viață, invocând că și Dumnezeu, acolo, sus are nevoie de ea pentru a-L ajuta să descopere geografia universului, de care aceasta era  îndrăgostită la nebunie. Ademenită ca o școlăriță, ea a ales să plece, uitând că toate-n lumea asta au o rânduială și că nu poți pleca undeva, de unde știi că nu te vei mai întoarce, fără să lași un bilet de adio, un sărutat pe frunte sau un " iartați-mă, dar plec", sau pur și simplu un banal " adio". Prea în grabă i-a fost plecarea, dacă  a uitat de toate aceste formalități ale bunelor maniere, lăsându-ne, pe cei încă vii, dar morți de durerea unui asemenea zbor să ne consolăm rănile cu frânturi de amintiri și regretul că am fi putut schimba ceva de am fi încercat. 

  Azi doar lacrima e cea care ne dezbracă de regrete și durerea imensă  face loc iertării și iubirii de aproapele care ne-a fost pavăză și confident în vremile de restriște, dar care împovărat de neagra veșnicie, a ales lumina edenului pură și suavă aidoma zâmbetului ștrengar de pe buzele ei. 

Sper ca în cele patruzeci de zile, cât călătorește sufletul ei printre noi, oamenii cu care s-a înfrățit în această ședere a ei pe pământ, să-i ridicăm ofrande la cer pentru a o convinge  că a făcut mare greșeală lăsând paradisul propriului leagăn-casa înveșnicită cu straturi imense de flori și cuib de rândunele, alegând un eden comun, al tuturor, de unde nu s-a mai întors nici un plecat.
Amin!