marți, 2 iunie 2020

Antiteză

 
    Eram mică când am început să mă gândesc mai serios la viață și moarte. Aceste două probleme existențialiste erau percepute de mine, copilul, într-o antiteză naivă, aproape imperceptibil de ridicolă. Viața era văzută de copilul din mine, ca un Colos gigantic, ce-și înalță maiestuos cupola spre culmile imense ale Universului, dar, în același timp, un gigant firav și neputincios în pofida constituției lui de nămilă, atâta timp cât o biată bătrânică urâcioasă, ce-i drept, poate spulbera un ditamai colosul. Acestuia începe să-i tremure picioarele și răvășește toată cupola cetății peste omenirea vraiște. E o interpretarea frivolă, puierilă, dar care m-a ținut trează multe nopți cu lună. În aceste nopți, am reflectat neîncetat la  luptă pe care o duc cele două și am constatat cu stupoare că ele: viața și moarte, au nevoie stringentă de a trăi în armonie. E ca și cum ai ține un dușman aproape. Atunci nu știam care e cea mai tare până nu am descoperit că misterul longeviv al lumii este cumva reflectat și-n cealaltă față a vieții- moartea, care de multe ori și-a demonstrat vivacitatea secerând fără prea multe surle și trâmbițe vieți abia date în floare. Era crudă și nedreaptă atunci, așa este și acum și de aceea, am început prin a-mi seta prioritățile, dând vieții farmecul și fragezimea înfloririi din iubire pentru ea.
   Am hotărât să nu mai fiu nemulțumită de mine, ci, din contra, am început prin a mă iubi mai mult, pentru că, nimic nu este mai fără de sens decât pierderea de sine constantă, lipsa de iubire față de tine.  E ca și cum te-ai ancora într-o viață care nu-ți aparține- te obișnuiești prin a te hrăni cu jumătăți de măsură, pe motiv că până la întreg mai e cale lungă ori, din contra, nu-l vei palpa niciodată și de aici până la moartea propriului sine nu e decât un pas minuscul.  De aceea, am început a mă privi mai mult în oglindă. Neprietena despre care vă vorbisem anterior, azi ocupă un loc de cinste în garderoba mea, am grijă cum mă vede: tristă sau fericită, pentru că reflecția eului din mine este ceea ce caut în ochiul argintiu al ei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Ziua în care n-am mai plâns

               imagine: pinterest      Era 4 dimineața, zi de sâmbătă când a urcat în microbusul ce avea s-o ducă pentru prima d...