Rătăcire

 

      Mă caut și nu mă găsesc. Mă strig și nu mă aud. Mă uit și nu mă văd, de parcă toate pe lume mi-au declarat un ostentativ război, interminabil de dificil pe care simt că l-aș fi putut evita dacă aveam suficient curaj în fața destinului, ripostând cu un dislike hotărât.

    Simt că aș fi în stare să urc Everestul, dacă acolo, pe creasta calcinată și uriașă ar sta să mă aștepte răbdătoare și nepieritoare umbra mea fără de care aș fi înghițit de bezna adâncului. Și apoi,  ce fel de El fără umbră, fără pașii mișcători în bezna unor zile asaltate de corvoadele zilnice ale șederii lui pe planeta cu cele mai frumoase visuri - un fluture de-o zi, atât va rezista ispitei.

   Am avut un vis, unul din care e mai bine să  nu te trezești, pentru că odată ieșit din misterului lui, începi să te întrebi dacă goana după bani mulți și fuste scurte nu e ceva destul de peiorativ și  nebulos? Nu e o alergare deșartă această ambuscadă tacită a lucrurilor inutile din viața pe care o trăim, gonind ca un Sisif cu propria povară în spate sau mai degrabă un efort de moment, cu satisfacții efemere?
   Am impresia că nimic nu poate fi mai de lungă durată decât spiritul tău îndrăgostit de minunea care ești și decât șansa pe care o dai valorilor din care ți-e clădit acest spirit constructivist, înălțător de dulce atunci când este fundamentat pe sănătatea ta mintală.
   Mă pierd în aceste căutări zilnice, interminabile reflecții despre sensul existențial al problemelor cotidiene, fără de care, conștient sunt, am rătăci fără busolă, adică fără dreapta judecată.