Mă așteptau nerăbdători și gureși asemeni pitulicilor ieșite în larg, voiau să le spun că gata, zilele fără soare la orizont au apus, de azi în colo, toată minunea din jur ne aparține și se vrea explorată. Asta le-am spus și ca un refren sublim, în asonanță perfectă cu unduirile inimii mele, au poftit în clasa cu glastre în floare și lumină cât cuprinde cerul. Acolo, brațele mamei ce-și așteaptă feciorii risipiți în lume, ne-au acoperit cu cea mai mirifică tandrețe, lăsându-ne clipa de intimitate doar nouă, celor care ne-a fost cel mai dor.
Asezați în băncile care păleau stângaci de la atâta suferință cât au îndurat, ne-am ancorat într-un cânt al dorului de absolut ce suna frenetic, dar insistent de la o vreme încoace. Le-am povestit cât de mult lumea s-a schimbat, cât de mare e bucuria revederii cu ei și cât e de sublim răsăritul, cu sunet de clopoțel ce ne strânge cu mic și mare sub un singur imens dor- cel de a însufleți adevărul din magistralul tărâm al descoperirilor, fără să-mi dau seama că gălăgia clasei mele a împrumutat din mângâierea insistentă și suavă a râului, din șopotul reverberat al apei, din licărul strident al luminiței de la capătul tunelului și atunci am înțeles că această revedere a noastră este mai mult decăt o întâlnire, ea este esență tămaduitoare în stare pură. Este ieșirea din uitarea morbidă în care ne-am pomenit peste noapte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu