Delir

      S-a trezit cu ochii împăiengeniți încă de somn, era mult prea extenuat aseară când s-a întins în moalele catifelat al așternutului familiar, curat și croșetat cu dantela preferată. Nu-și amintea prea bine cum a ajuns în patul de un alb imaculat, întreținut ca la carte de bona care i-a devenit ca o mamă, de când cea care i-a dat viață,  a plecat pe un drum fără întoarcere.
     Simțea, dis-de -dimineață, nevoia unui suflu proaspăt, o adiere feciorelnică, un gând năstrușnic ce l-ar scoate din starea de angoasă și apatie ce i-a invadat ființa. Probabil,  căldura casei părintești, așternutul apretat, cu nuanțe fine de violete, l-a teleportat într-o lume cu de toate, foarte bine orânduită: cu mama gospodărind prin casă, cu tata la mașina de scris, cu duminici în floare și copilării la colț de stradă. Toate migălos de bine potrivite, compuneau cel mai ingenuu tablou, dar care exclipsează fărâma de viață prin opulență spirituală, adevărată hrană a unor rădăcini cultivate cu dragoste.
 ... Îi era dor de veșnicie, de elixirul ce-ți pune în mișcare fiecare vis năstrușnic, de la care pornesc toate averile din lume.
   A înțeles că tot ce își dorea de la viață alcătuiau un mic paradis, dar al lui. Acum că s-a întors îi lipsea familia, cea  care a rămas cuminte să-i aștepte reîntoarcerea, pentru că atunci când a plecat, trăirile contradictorii, că ar fi putut proceda altfel, nu l-au lăsat multă vreme să-și continuie viața, să o construiască așa cum au visat cu toții și acum iată-l aici, în casa care i-au crescut aripi, i-a dat impulsul luptătorului, forța biruitorului,  rădăcini sănătoase, prinse în adeneul pământului ce l-a născut, dar care aveau să sângereze până la delir atunci când îi va și dor de veșnicia arhetipală, din care au zburat ca un fum iluzoriu mama și tata, luând cu ei copilăria pe care o cauta neîncetat prin orașele mari, ce n-au habar de plânsul copilului rămas orfan, într-un spațiu de cavou, până nu s-a lăsat în voia pașilor, care dintr-odată prinseseră vlagă, aducându-l acasă.
     Abandonat în visul unei zile de vară, cu grădina dată în floare asemeni crângului cu păsărele, a înțeles că nimic nu e mai fără de prihană decât dorul ce te poartă ca un bezmetic prin lume ca până la urmă să te abandoneze într-o grădină pitorească, în care a încolțit aspirațiile inocente ale unui tânăr abia îmbobocit, dar atât de îmbătrânit în căutarea sublimului vital.
   Casa, cu tot miracolul ei, l-a primit cu o modestie exacerbată, parcă intimidată că obloanele ochioase de cândva pălesc în fața impozanței tânărului venit de la oraș. Cu chipul împăiengenit de lianele sălbăticite, ce îi umbreau fragezimea și tinerețe de cândva, privea în golul imens de parcă tot ce voia să-i spună e că a venit mult prea târziu. Toate în jurul ei aveau chipul palid al muribundului, pregătit silențios pentru ultima sărutare, o resemnare firească a trupului în fața morții îi era familiară ogrăzii care l-a crescut. Dar toate aveau să renască, să capete roșul câmpului cu maci, dacă venea el, glasul buclucaș de altădată să-i inunde răzorul cu clinchete zglobii.
    Și el a venit. A revenit maturul din el și a constatat: copilul din el nu a plecat niciodată din această grădină de rai, a fost mereu prezent printre straturile îmbujorate, doar că a fost nevoie de ani ani -lumină, așa i se părea acum această lipsă, ca să constate că e un arhetip care a revenit să -și îmbrățișeze cu tandrețea însetatului de pământ și inimă de îndrăgostit, gura de aer, care îi va ajunge până să se transforme în absolutul mult râvnit.