Azi noapte ți-am văzut chipul în oglinda de dincolo de paravan. Erai deosebită. Ceva îmi spunea că nu te voi putea lăsa să pleci ca o nălucă, așa cum ai venit și că mă voi îngriji, ca venirea ta temporară să se transforme într-o ședere pe viață, cu domiciliu stabil în inima mea. Te voi lăsa să mă iubești, dar nu te voi lăsa să mă diseci de sentimente înainte să -mi lași veșnicia cu toate miresmele ei, să-mi cadă la picioare. Voi avea grijă să nu mă despoi de iluzii fără a mă încredința că trăit aievea visul de iubire ia forțe anscentrale, adevărate doctorii pe timp de criză de iubire. Dar pe noi, doi nebuni de dor, nu ne paște moartea, atâta timp cât marele mistere ce suntem se vor împreuna sub acelaș imens cer de stele, martor veghetor al tuturor ofurilor din lume și vor valsa sub carul mare tandemul perfect.
Azi noapte m-ai rugat să te las să-mi adormi pe piept, și eu te-am lăsat să-mi veghezi bătăile inimii din care reverbera monoton, dar frecvent ritmul pus pe fugă de avalanșa nisipoasă în care îmi cufundam tălpile dornice de verde crud atunci când te căutam.
...și pentru că te-am găsit, te-am cucerit pe îndelete: mai întâi ți-am iubit gândul, apoi retina prin care priveai imensitatea sacadată de griji și după te-am iubit pe tine, cu tot cu oceanul de vise prin care te căutam cu nesaț. Atunci ochii tăi mari, senini ca apa din care te-ai născut și-au deschis obloanele sufletului amorțin, așa mi-ai spus atunci, spre curcubeul ce sunt și mi-au șoptit ”mai rămâi”.
Și iată-mă aici, iubind iubirea din miracolul ce ești!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu