M-am oprit la marginea drumului pentru a trage un pic de aer montan. Da, montan, pentru că aerul de la mine de acasă capătă dimensiuni nemărginite. M-am oprit, pentru că eram surmenată după un drum lung, făcut prin ploaia ciobàneascà care nu mai contenea de săptămâni bune, de părea că s-a spars cerul cu toată marea lui de lacrimi.
Imediat, cum s-a ivit un ochi de lumină, m-am oprit să-i admir strălucirea de care mi se făcuse un dor nebun. Voiam să alerg prin iarba fragedă de acasă dupa lungi rătaciri prin lume. După un zbucium constant, am reușit să mă proptesc în lungul drumului și să mă-mbăt cu mireasma lanului cu rapiță, care aprindea lunca ca o scânteie de văpaie. Felinarele aprinse erau călauză prielnică rătăcirii mele despre care abia când am adulmecat misterul locului ce m-a nascut, am înțeles cât de neînsemnate și efemere sunt toate tragerile astea la sorț cu viața.
Din lungul câmpului mi-a iesit în întâmpinare toloaca cu bobocei, troscotul catifelat ce-mi mângâia blând genunchii înfloriți de la atâta mătanii, toate îmi faceau o poftă nebună de zbenguiala de altădată. Acum că am călcat țarina arsă de vreme, nu mai plec decât după soare ca să-i fac loc în viața mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu