M-am exilat în sufletu-ți plin de vervă și frisoane pentru a te descotorosi de secretele unei vieți inerente și pașnice, că prea erai plictisitor și obosit în acest decor al necuprinsului ce erai. Te-am dezbrăcat de urgia tainiței din tine și m-am pomenit aici prizonieră, printre rămășițe de tu și noi; printre nimicuri, ivite din nimicuri firești și nefirești. M-am pomenit sechestrată în lumea mea, de unde nu se aude nici un freamăt de lumină, de unde nici un curcubeu nu-mi face cu mâna, spunându-mi că sunt patetică până la refuz: da iubesc la nebunie viața, oamenii, cerul cu stele... Iubesc cu patos păcatele lumești, din ele mă tămăduiesc și datorită lor exilul din mine e sedat și monitorizat în permanență.
Știu. Aș putea să mă pierd printre mormane de noi și să iau calea luminii apuse, trebuie doar să dărâm cuibul de rândunică- mult prea strâmt și aglomerat din care ți-ai făcut paravan și să mă preling asemeni sevei vâscoase și lipicioase în care mă transformasem odinioară și să te eliberez de moartea lentă în care ți-ai angrenat tot potențialul de cuceritor. Poate ar trebui să te ademenesc într-un dans al hazardului și să te fac prizonier al unui exilat incorigibil și să ne delectăm în surdina vieții cu parfum de ”nu-mă uita” sau cu ”lobodă, lobodă” până moartea ne va despărți.
- Ce zici, e real?
Am putea rătăci printre alți exilați ca și noi, pierzându-ne urmele printre misterele abisale. Ne-am căuta zile și nopți până iubirea de noi ne va găsi îmbrățișați și nebuni de alb.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu