Nu știu dacă v-ați întrebat vreo dată ce simte valul de mare după atâta zbucium? Pe vreme rea sau bună, el e într-un continuu freamăt. E mereu furios și nerăbdător să se răzbune pe stihiile care l-au trezit din somnul șagalnic în care i-ar plăcea mai mult să se scufunde. Dar forța pe care o adoptă de fiecare dată, ne convinge că furia lui crește în intensitate pe măsură ce brizele de vânt se întețesc. Și n-ai putea atunci cu nimic să-i stai în cale, ba chiar am să te rog să nu o faci, dacă nu dorești cumva să fii pradă ușoară peștilor care dansează grațios de pe un val pe altul, atunci când ele irup.
Așa e și cu sufletul omului: se zbuciumă până la epuizare, găsind chiar firească această agitație, se complace, iar după se vaită că, na, sufletul nu-i mai aparține așa ca pe vremuri. Că uite, n-a reușit să se bucure de tinerețe, că vine oboseala bătrâneții, așternându-se pe creștet cu argint, cu aur, cu tot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu