Tăcerea din curte îmi confirmă că e duminică. E ziua în care toate forțele aride și mai puțin aride, arse de soare și vânt își găsesc liniștea zbuciumului după o săptămână lungă în spațiul casei dichisit și el ca de duminică.
Mă ridic în capul oaselor și primul lucru pe care îl fac, indiferent ce zi e, mă uit la somnul liniștit și ocrotitor al copilașilor mei. Le mângâi creștetul despuiat de somn și mă grăbesc să inventez cel mai apetisant mic dejun: nimic complicat - clătite cu gem, pentru că e duminică, ziua în care mama e toată numai lapte și miere, e numai liniște și parfum, iar copilașii ei drăgălași știu asta și așteaptă cu nerăbdare duminica. Privindu-i, mă minunezi cât de mari au crescut și cât de puțin timp am petrecut jucându-ne prin iarba mustoasă, că s-au și făcut ditamai fată și băiat.
M-am întors la bucătărie, unde mă așteptă două ochiuri de aragaz nerăbdătoare și băgăcioase: sar în ochi de parcă ai fi zis că-s semafoare. Așa de iute licăresc.
Luând la braț telul, în ritm de ”Vals, vals” am început magia unei dimineți de duminică ce avea să înceapă cu gust de miere și scorțișoară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu