joi, 21 mai 2020

Privighetoarea

 
Chiau! chiau! chiau! fi, fi, fi...
   De câteva zile cântul de soprană  nu se mai aude în fața geamului meu. Tăcerea e tot ce umple golul lăsat de lipsa magnificului cor, a musafirului meu, venit din zări îndepărtate ca să alunge monotonia curții mele, până și cerul albastru e  el în doliu fără spectacolul din castan, toată mișcarea din curte caută cu urechile ceva, un semn, un sunet surd, o notă care să urce dibaci  pe portativ, doar tăcerea e tot ce a împânzit cuprinsul necuprins.
   Am ieșit s-o caut, să-i urez bună dimineața, pentru că datorită câtecului ei: când melancolic, când pasional, ziua mea urca adevărate lungimi de unde, de care agățam, într-o zi obișnuită, toate reușitele și pasiunile mele, iar azi norii s-au cocoțat primii în geamul meu, blocând cântul misterios al ei. De aceea, tot ce am făcut dis-de -dimineață, am căutat să-i disting glasul ba  de pe o rămurea, ba  de pe stâlpul de telegraf, unde reușeasă să se mai pitească ori de câte ori voia să-mi încerce nevoia de cânt și am crezut că și-n dimineața aceasta, ștrengărița, face la fel. Am început să-mi fac griji cu adevărat abia când am constatat că cuibul îi era răvășit, puii speriați și agitați , într-un colț de cerdac, urmăreau parcă ceva de sub umbra protectoare a unei frunze de castan. Am alergat speriată în curte, vrând parcă să împiedic un pericol iminent, dar spaima și panica mea de ce avea să se întâmple nu a împiedicat pe ditamai motanul să se ia la harță tocmai cu ea - privighetoare ce-și creștea puii an de an în curtea casei cu castan. An de an avea grijă să se întoarcă nostalgică și mai ambițioasă, ca să-și drămăluiască căsuța și cu mai multă ardoare. Avea grijă ca de un ritual, totul trebuia să ia înfățișarea cea mai nobilă când vor apărea pe lume cei mai iubiți dintre pui. Și tocmai când toate erau bine orânduite, sulemenite, gătite ca de o zi mare, viața i-a fost curmată atât de nedrept, și încă de cine? de cel mai fidel dintre motani, prietenul ei, căruia îi lăsa în grijă puii ei atunci când trebuia să găsească cei mai proaspeți vermișori pentru ca aceștea să se-ntremeze și să  le crească aripi mai ușor. Acum i-a sfâșiat gușa maronie, în care-și ținea toate cântecele pentru orchestră, de acolo din acea gușuliță ieșeau cele mai ritmate și tandre melodii, care acum zac inerte într-un mieunat de motan urâcios, toate au secat odată, lăsându-i doar  ochii triști să-mi cânte serenadele ei dimineața-n zori și seara când toate pe lumea asta pleacă la culcare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Tribut

Azi doar durerea vorbește! Era mai și sărbătoare când pe cerul inimii mele s-a abătut furtuna nemiloasă a morții. Năvalnica și ...