Vezi bine, ea, femeie vădană, cu soțul mort pe front, n-avea copii, ”nu i-a dat Domnul”, cum spune ea, iar noi, golanii de prin vecini, profitam de această supărare a ei, mai ales pe vremea cireșelor coapte și ne zgâiam zile în șir, până cioarele nu terminau de cărat și ultima cireașă de pe coroana copacului, iar noi urmăream crispați măcelul, printre gardul de mărăcini al femeii. Ne aliniam de pândă dis-de-dimineață: în drum spre școală ne opream la tanti Marica s-o mai întrebăm de sănătate și de la școală spre casă nu scăpam nici o ocazie să trecem pe lângă poartă ca să vedem ce face cireșul din curtea dosită de multă viță-de -vie. Foarte rar eram lăsați să ne apropiem de copacul, păzit iminamente de un ditamai dulăul. Era un ciobănesc arțăgos de-ți era mai mare groaza să înaintezi de frica lui, dar pofta cireșelor suculente ne dădea curaj să stăruim în intențiile noastre. Și asta făceam ori de câte ori oacheșile din vârful pomului ne zgâiau câmpul vizual.
În acea dimineața eram tare fericit- vezi, trebuie să încerc cireșul până nu au făcut-o alții. Văzându-mă ai mei, cu toți cei treizeci și doi de dinți la vedere, au început a-mi înșira la complimente în speranță că mă scutura de secrete, dar nu le-a mers, deși recunosc, tare îmi mai plăcea să-i las să mă dezmerde, că de când am devenit frate mai mare urechile mele n-au prea simțit decât usturimi pe la loburi: ba că n-am stat cu zgâtia care mi-o luat locul, ba că n-am făcut nu știu ce treabă, dar azi m-am ușchit iute dacă nu vroiam să o iau peste scăfârlie pentru bucuria asta suspectă.
Mi-am îmbâcsit în rucsac un cogemite pachet, cu speranța că îmi va merge să-l umplu când mă întoarc de la școală, dacă nu acum dimineața. La drept vorbind, dimineața niciodată nu prea aveam mare pofte, pentru că ar fi trebui să să mă împart cu ele cu toți vlăjganii dintr-a patra, care pur și simplu tăbărau peste pradă și o disecau cât ai clipi fără să mai întrebe ce și cum.
Zânel își amintește că și colegii lui au avut de suferit din cauza lor, că ei tăbărăsc peste om ca o haită de câini nărăvași, i-a asociat chiar cu Ciobănescul tușei Marica, de care se temea cel mai mult, așa că acum are treabă: trebuie să se gândească cum îl va ademeni pe de Cuțu de partea lui.
Dar ceva în acestă dimineață îi dădea curaj, o forță stranie îi însoțea elanul pipernicit alte dăți. Azi ceva i s-o întâmplat, nu-i mai era frică. O fi poate din cauza visului pe care l-am avut. Se făcea că mătușa Marica, îmbrăcată în chimonoul ei cu flori și-a deschis larg porțile pentru toți cei care poftesc să guste din cireșul ei, mustos și copt ca macul din răzor, iar minunatul ei dulău juca în jurul ei pe gazda ospitalieră. Își amintește că oamenii treceau fără nici un inters pe lângă îndemnul ei, ba chiar o rugau să-și țină câinele în lesă, ca nu cumva să pațească vreo nevoie și să aibă de pătimit vreun copil nevinovat. Mătușa, în loc să se supere pe ei ca de obicei, le spunea că de azi cățelușul ei năravaș e cel mai bun prieten al omului. Ce-a fost mai departe nu știu, și nici cum avea să evolueze visul ista al meu dacă nu se ivea de după deam zgâtia ceea de lumină, pe care o detest cel mai mult, e o hoață de vise neîmplinite.
Din cauza acestui vis, merită să mă descotorosesc de cei câțiva tovarăși pentru a face de unul singur inspecția, nu vreau să mă creadă cu capul în nori. Merg, văd cât de adevărată e imaginea din vis și când nu mai am ce face pe la școală, țup, cu tovarășii mei în cireșul mătușii Marica, care radia de mulțumită ce era în visul meu.
Ies fluierând din ogradă și-mi îndrept pașii spre școală, așa credeau cei ai casei, doar eu știam că avea pe azi setat o năzdrăvănie de pomină, sper doar să-mi poarte noroc visul și ochii mei albaștrii cu care am de gând s-o cuceresc pe stăpâna cireșelor și să nu pățesc rușinea ca atunci când am venit acasă cu pantalonii de eminent ciuruiți de la dinții ciobănescului. Cu gândul înaripat în dinți mă strecor pe lângă ograda cu cireșe și nu aud decât liniștea dimineții și extazul malițios al graurilor care trăgeau când de o cireașă, când de mai multe, erau puși pe un ospăț de zile mari, când speriat că nu voi reuși să gust în acest an din aceste bunăciuni, am început a căra în ei cu pietre de toate mărimile, în speranță că furia mea le va goni elanul de a mai lua ceva fără voie. Tot atunci m-am pomenit, cât ai clipi din cei doi ochi albaștri, în copacul cu cercei, pe care îi tot defila colega mea de bancă de vreo două zile în coace, că de altfel nu mai ajungeam să gust din cireșe din cauza păsărilor astea ciudate.
Când m-am văzut în copac și când abia mă gândeam că Dumnezeu mi-o pus mâna în cap, mă pomenest încolțit de hârjoana dulăului devotat, pe semne trezit de duelul meu cu graurii. În acel moment, am uitat că eram la o mână întinsă de visul meu și că ploaia din gură s-a transformat în lacrimi amare. Am început să mă tângui de norocul meu când în pragul casei a apărut salvarea mea. Era tușa Marica, ieșită în curte la rugile mele către Preacurata, nu-mi păsa în acele momente nici de o supărare pe lume- voiam să cobor din copacul groazei și să le povestesc tuturor ce faptă frumoasă am făcut, alungând graurii care lăsau doar sâmburii în urmă asemeni soldaților picați la datorie și că de fapt eu am salvat cireșele de la lăcomia hultanilor pofticioși.
- Măi Zânel, tu ești, dragul mătușii, de ce plângi, nu-s bune cireșele în anul ista? Cum ai trecut de câinele ista obraznic?, erau întrebări la care eu răspundeam printre sughițuri.
Auzind-o pe tușă atât de blândă, am prins curaj și m-am coborât din pom fără să-mi dau seamă că nici n-am reușit să gust din dulceața poamelor de mai.
- Mă duceam la școală, tușă, i-am spus printre lacrimi de crocodil, când ți-am văzut copacul asediat de un stol obraznic de grauri care cărăbăneau doar cireșele coapte și de frică că ai putea să nu prinzi nici una până te trezești, am încercat să le alung. Așa am ajuns în copac, doar că din cireșele matale eu nu am gustat, că eu nu sunt cioară hoață, m-am tânguit eu și mai convingător.
- Bravo, dragul meu, ești de mare laudă. Ai făcut cea mai bună ispravă, ești un adevărat cavaler. Iar acum, hai să te ospăteze mâca, cu cireșe pârjolite cum nu ai mai văzut, iar când te întorci de la școală nu uita să vii să mai alungi necurații iștea nesătululi, că ei precis vor mai da pe aici.
- Voi intra neapărat, tușă, trebuie să mă conving că cireșele matale sunt în siguranță. Voi trece neapărat!
Cu entuziasmul sătulului și forța învingătorului, mi-am făcut cărare spre școală, unde mă așteptau cu noutăți tovarășii mei de carte, dar și de nebunii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu