Autoexilare

     

           Imag: facebook.com
  Stau între patru pereți departe de lume și mi-e aproape imposibil să mă gândesc că ușa s-ar putea deschide și, ca printr-o minune, ar intra soarele. E mai mult o iluzie această viziune a mea, pentru că în realitate ușile de la ospiciu sunt ferecate bine, prin ele nu intră decât halatul în dungi și camașa de forță. 

     M-am autoexilat dintr-o părere, am ales drumul cel mai scurt de a fugi de probleme, așa cred acum când cheia de la broasca inimii mi-a ferecat toate trăirile vii. Simt că mi-e străină cămara asta, cu pereți desenați în alb, cu cercuri jucăușe, cu lumini artificile de unde doar fluturii nopții pot zâmbi transigent. Mi-e frică de ei, dar și mai frică mi-e de vârtejul de lumină ce-mi scaldă retina împovărată de roua expulzării. Mi-e teamă că ar putea într-o zi să erupă secătuită de tot și de toate și atunci ce rost acest exil, doar cu bilet-dus. 

Mă întreb atunci, ce rost au toate astea dacă cămașa de forță pe care ai îmbrăcat-o benevol e cu dus-întors, cu fericiri de moment și dureri interminabile? De ce oamenii se răstignesc pe propria cruce, de ce se complac în această moarte latentă? Probabil, ca și mine au ales să traiască experiența emigrantului, cu plâns sub plapumă, cu capul plecat, dar cu mai mulți amărâți de bani în buzunar. Paradoxal, dar banii nu aduc fericirea, ei te secătuiesc de fericire. Și atunci ce rost acest surghiunt?

    Stau între patru pereți, am timp și nu am timp să mă lamentez, să mă las dus de valul emigrantului cu bani, pentru că de fapt există zilnic un clopoțel, un clinhet minuscul care mă ademenește să-mi încep ziua cu bucurie, ca și cum ar fi ultima zi de exil.