Prima dragoste

          Imagine: pinterest.com
- Îmi ești datoare cu un dans. Mi-ai promis. Sper că n-ai uitat?

    Așa încep mai toate poveștile de dragoste, povești din acelea cu zvâcniri de inimă, cu fluturi în stomac, nopți albe și pârpâlit sub plapumă. Așa a început și a mea.

    Eram un pui de om, un boboc de floare abia înmugurit când am auzit de unul Zburătorul ce frânge noaptea pe-nserat inimi nestricate de fiorul dragostei pătimașe. El le ademenește în pânza de cuceritor, le promite nopți cu stele fine și dimineți cu zurgălăi, dar de fapt se complace în propriul rol, delectându-se cu lacrimi și of-uri dosite sub plapumă de june fecioare.

    A venit și la mine, l-am tot așteptat, invocat în nopți albastre ca să mă conving de abilitatea cuceritorului din povești și a venit. A venit, așa cum îi stă bine în straie de cavaler, m-a curtat, mi-a adus flori și m-a invitat la dans. La unul din dansurile acelea de care n-ai vrea să te desprinzi niciodată. Cu aer bonom, cu frac și cravată mi-a promis că-n nopți cu lună plină îmi va pune sub cap tot Carul Mare, toată constelația aprinsă a bolții spre care privim, doar să-i dau o sărutare. 

    De la acea sărutare și până acum au trecut câteva decenii, timp în care, fiecare dintre noi și-a ales o stea, doar o stea ca să o urmeze, crezând că așa vor izbăvi de întunericul gros acest pământ pe care își plimbă razele soarele. 

     Era mai. Satul îmbrăcat în albul castanilor forfotea de lume, iar noi, doi tineri îndrăgostiți de acest miracol, am pornit să căutăm sub veghea pădurii tăcerea care să vorbească în locul nostru. Am găsit-o pitulită la umbra unui tei, doldora de așteptare. Am prins-o în hora noastră puierilă, aproape pudică și n-am mai lăsat-o să plece decât la apus, atunci când se lasase umbra peste noi.

    Eram doi copii, două gânduri ce fredonau la unison, nemuritorul cânt al veșniciei din care ne-am născut, cu tot cu fior.

    Azi ne purtăm pașii sărăciți de acel alean prin locuri megieșe de cândva. Admirăm cu aceeași liniște castanii beți de floare, teiul cu a lui mireasmă, doar că acum, la decenii distanță, nici floarea, nici parfumul nu mai pun în mișcare fluturii aghezmuiți de dulceața primului sărut. Au adormit ferecați în promisiunile frivole de cândva, dar măcar acum, cu părul nins de la atâtea flori de tei, strângem la piept misterul unei nopți în care două frunți plecate stau îmbrățișați, vegheați de acelaș Car Mare.