singura direcție e doar înainte

     

          Imagine: pinterest.com
     Zilele și-au luat carapacea în spate de la atâta mocirlă și se miscă cu viteza țestoasei spre nicăieri. Eu, ca și ieri, mi-am agățat speranța în gâtul lor și îmi confirm, a mia oară că singura direcție în care pot să merg acum e doar înainte. Chiar dacă semnul zodiacal face o antiteză perfectă cu afirmația, mă ambiționez să cred că mersul, fie și pe bandă îngustă, dar înainte, îmi face bine. 

    Azi mi-am agățat cei treizeci de arginți de brațul sfidător al sorții și la piept cu speranța mea pudică mă îndrept spre ziua de mâine, unde stă și mă așteaptă Duminica mea Mare. Mă așteaptă cozonacul aburind a soare și oameni, mama, cu tot ce înseamnă ea, dar și nuielușa din cui, care vibrează în van de când toți au plecat. S-a uscat asemeni nucului din poartă de la atâta așteptare, de la atâta privit în zare.

    Mă întorc pe cărarea bătătorită a câta oară și tot nu mă satur să-i admir minunile cu care a înzestrat-o Dumnezeu de sus. Cred că, dacă printr-o încrengătură a sorții, aș putea să revin la rădăcini, cu tot ce sunt acum, aș fi în stare să zidesc munți de oameni  doar să nu mai fie dor pe ulița cu porțită la colț. Sau să nu mai fie maicuțe îmbodolite de singurătate și tați orfani de aripi. I-aș readuce uliței, de la un cap la altul, zumzetul de odinioară, criptat în fețe de măicuțe  îmbătrânite. Tot ele odinioară cu fața strălucind de tinerețe ne petreceau în lume, ștergând cu colțul batistei, cu floricele, cele două amărăciuni înnodate sub barbă.

     În fața porții și azi mai poți vedea aceeași băsmăluță, tivită de sute de ori pe la colțuri, roasă de molima de timp, ce dă drumul pe unde apucă la fine brume. Dar n-o schimbă pe nimic în lume, că poate fiului rătăcitor i se face dor și doar batista cu floricele îl va face să-i bată la poartă.

    Asta e soarta mamelor care au luat de pe umerii zilelor carapacea dureros de grea și și-au întins-o pe propiile brațe asemeni unui șal verde, crezând că timpul le-a luat tot.

     ...Mă ciupesc totuși și revin la ceea ce simt. Simt că timpul petrecut  mai mult în dosul pleoapelor mă purifică. Mă lasă să văd în voie și pădurea, și copacii din care urmează să-mi cresc rădăcini fragile, dar noi.