Puterea lui "hai că poți"

            Imagine: pinterest.com

    Te-am visat aseară erai răvășit de- a binelea, aveai cearcăne de nesomn când ți-am simțit chemarea. Ce era cu tine? Ce ți s-a întâmplat? De ce te plimbi prin vise străine, nu le mai ai pe ale tale? 

     Ți-am deschis ușa în miez de noapte, în speranța că te-ai detașat de banalități, de vorbe deșarte care ți-au asigurat multă vreme confortul unor urechi docile și credule. Voiam să aud ce-mi vei spune.

     Ți-am deschis doar ca să te convingi că sunt bine și eu și că supravețuiesc în siguranță chiar și cu un sfert de inimă pe care mi l-ai pus în palmă la plecare. Trebuie să știi că n-a fost ușor, cum credeam la început, dar m-am refăcut, reconstruind fiecare nerv arterial, iar la venirea ta nu mai scârțâie a durere nici măcar masa la care ne-am băut cafeaua două decenii. Toate te privesc cu răceala aisbergului pe care l-am ridicat între noi. Te privesc și mă întreb când am devenit doi străini sau  am fost mereu doi vecini pe baricade, biciuindu-ne constant cu veninul din grădina edenului. 

     Acum că te-am lăsat să intri vreau să știu ce ai de gând să facem cu prapastia ce stă căscată în centru universului nostru ca o gură de balaur flămând? Ai de gând să-ți pui umărul la bătaie și să cladim, din ce a mai rămas nespus, un pod prin care să se strecoare șoaptele noastre flămânde? Nu știu dacă te mai interesează puntea pe care ți-o întind ca pe un colac de salvare, dar cert e că de dragul semințelor semănate avem nevoie de ea. Știu sau intuiesc că vrei să-ți ceri iertare și aștepți să-ți răspund la fel. Dar, tot ce vreau acum, în minutul secund e să nu ne mințim, nu mai avem timp nici pentru  lamentari stupide, cum nu avem nici poteci care să ne plimbe în doi. Toate au rămas în umbra unui căpcăun care le-a înghițit înainte ca ele să ne fi plimbat cu adevărat. Acum rămâne doar podul, cel care ne va lega atâta timp cât vom ști ce-i punem la temelie: rugina unor suflete împărăgenite de păcat sau dragostea pentru florile ce au crescut din semințele bune, cea mai exemplară realizare a nostră.

    Te las să cugeți un pic, cât mi se răcește cafeaua, pentru că tu știi cel mai bine: eu nu beau cafea rece, de aceea trebuie să te grăbești ca să ai timp să mai rămâi. 

   Eu între timp îmi așez capul pe visul ce mi te-a adus în plină zi și îmi spun: "hai, draga mea, tu poți!" Tu vei putea îmblânzi și pietrele care ți-au răzgâiat tălpile de atâtea ori, vei putea invoca ploaia ca să te spele de durere, așa cum a făcut-o de multe ori. Tu doar insistă: poți!