Jurnalul unui învățător fără catedră

   

    Ornicul din perete a început a pupăi: pup-pup! Asta face de câteva decenii- anunță ieșirea primelor raze de soare și cu ele că ziua mea de profesor începe. 

    Mă trezesc grăbită, iau frontal vreo câteva obiecte ce mi se aruncă în brațe în fiecare dimineață, iar eu, ca și altă dată, le dau la o parte și sar în statutul de profesoară ca un adevărat echilibrist. Îmi reușește, pentru că s-au tot perindat clipe, ani, iar toată suflarea din mine știe ce are de făcut ca să ajungă înaintea clopoțelului  la catedră, acolo de unde își începe destinul fiecare zi din viața unui profesor. E dumnezeiesc sentimentul de apartenență, dependență dacă te raportezi la menirea ta. Da! Toți ne-am născut pentru ceva. Unii să iubească marea cu tot cu valuri, alții să fie doar simpli corăbieri, care-și conduc destinele pe mare, având grijă continuu ca lumina efervescentă să nu-i ademenească în trombă. E aprigă și-nverșunată această zăbavă, a vâslitului mereu, dar o dată intrată sub piele te urmărește până la delir.

    Astăzi ornicul meu tace, tace și pupăza din poveste. Tac toate în jur de la atâta toamnă. Până și cerul și-a înnodat sub barbă lacrimile și a încetat să mai picure. Toamna asta are mulți complici și toți și-au aliniat artileria spre punctul meu de reper. Și-a aruncat în obrajii mei, tot roșul pădurii și mă obligă să recunosc că „niciodată toamna nu fu mai frumoasă”. Oare?! Acum când cetatea mea este asediată, iar sufletul umblă hai-hui prin noianul de oameni și caută clinchetul care i-ar aduna la „lecția independenței”, ce aș putea să-i mai învăț? Și totuși mă aud îndemnându-i să nu plece de la rădăcini dacă nu vor să trăiască sentimentul copacilor fără pădure. Frumos paradox, nu?

    Dis-de-dimineață un profesor fără catedră își cheamă elevii la clasă, le explică diferența dintre subiect și predicat, uitând să insiste pe relația de inerență ce le ține împreună. Uită să insiste pe ideea relațiilor de gen, dar în schimb îi îndeamnă să se iubească. Să fie umani și vizionari. Dar de unde toate acestea dacă sunetul stingher al unui clopoțelului nu reușește să -i țină conectați la toate valorile deodată?

    În plină zi, un profesor  își face din brațe leagăn și dorul se mai potolește. Spre seară se mai potolesc și valurile zbuciumate cu care s-a luptat întreaga zi și umbra nopții își așterne geana de lumină opacă peste catedra care va continua să țese visuri.