Ecou

   

        Imagine: pinterest.com
      Știi ce înseamnă singurătatea? Cu siguranță știi. E cea mai anostă și insensibilă stare. E suficient să-i faci pe plac o dată și te pomenești cu ea pe cap de parcă e coloana infinitului, atât de țanțoșă și rece stă. Nici că-i pasă pe a cui creștet s-a cocoțat: unul feroce sau unul fragil. Important să se simtă ea bine. 

    Așa-i cu singurătatea, te curtează până când îi deschizi brațele, se lingusește și nu vrea să mai plece. Tu te frămânți, regreți momentul șovăielnic când ai decis s-o găzduiești doar pentru a-ți ține de cald, și, uite, azi te-ai pomenit că fără ea ai fi și mai singur. De aceea, promenada în sihăstrie nu te mai sperie ca la început, pentru că na, nu mai ești singur cum păreai odată. Ești înconjurată de tot atâtea stari cum e  singurătatea diluată cu "mâine e o altă zi".

   Te-ai simțit vreodată singur deși nu erai? Desigur, momentele de sihăstrie vin din prea multă zarvă în juru-ți, că, la început, vrei doar un pic să fugi de larma din exterior și te pomenești că nu mai poți să te descotorosești de cea din interior. Nasoală treabă! Chiar gravă aș zice eu, te năvălește ca o avalanșă de nisip în deșert și încearcă de scapă. Ești prinsă în propria pânză de păianjen, pe care ai învățat să o zămislești din gânduri și voci care nu vor fi auzite decât de propriul ecou. Ecou pe care doar tu îl auzi în surdina inimii tale rănită din prea multă singurătate, deși speră, crede că această stare e doar o filă din propriul calendar, pe care, în goana după ecou, ai uitat să o întorci.

   Va fi bine, șoptește Ea! Trebuie să fie bine îi răspund eu! Știu că într-o zi voi învăța să convețuiesc armonios cu toate emoțiile din care suntem cu toții clădiți. Eu am pus prima piatră de temelie. Tu ce mai aștepți?