Oameni și oameni

 

   A fost odată ca niciodată. Astfel încep toate poveștile în care un făt-frumos și o zână bună luptă să schimbe lumea în care trăiesc. Făt- Frumos cu buzduganul fermecat, iar zâna bună cu poțiuni și baghete magice. S-ar parea că la câți balauri, zmei a executat voinicul nostru, n-ar mai fi trebuit să iasă din poveste nici o pacoste, nici un cap de balaur. Și totuși lumea în care ne ducem zilele, povara anilor sau, din contra, deșărtăciunea lor, e împânzită de dinți ascuțiti și minți scurte.

       E obsesiv și cronic acest tărâm al răului din care își trag rădacinile. E plâns curat că nu-și recunosc propriile păcate, dar se cred capabili să calce cu tot cu încălțări chiar și  pe creștete abia înmugurite, darmite pe cele care ar putea, la un moment dat, să le spargă bula de gheață unde își păstrează treaz tot veninul sufletului. Da. Unii oameni chiar din asta sunt făcuți: din veninul lipsei de iubire, din veninul lipsei de moralitate, dar  și din lipsa dragostei față de sine. Nu am nimic cu asemenea oameni, bântuiți încontinuu de inceritudini, frustrări personale și impotență, cu tot arsenalul ei la pachet, dar ajung să cred că ei mereu au ceva cu toți. 

    ...și totuși, într-o bună zi, nimic nu va ma fi la fel. Tot ce ne durea cândva, nu ne va mai durea, asta spun poveștile, asta tind să cred și eu. Sunt convinsă că în viața noastră întâlnim Oameni și oameni, iar Oamenii, puțini, pe care viața mi i-a scos în cale, sunt, mai mult decât de ajuns ca să supravețuiesc invaziei din ultima vreme. Ei sunt și aceasta imponderabilă prezență mă îndumnezeiește, făcându-mă vigilentă și extrem de puternică. Iar povestea cu "a fost odată" va rămâne proiectată într-un timp ezoteric, știut doar de mine și Dumnezeul în care mă spovedesc.