O altă duminică

   

         Imag.pinterest.com
     E duminică, o nouă duminică, dar eu constat de ani buni că detest duminicile. Nu-mi plac și gata. Nu pentru că trebuie să îmbrac haine de sărbătoare, și n-aș vrea, și nici pentru că trebuie să fiu drăguță în fața unor musafiri nepoftiți, dar iminamente pentru că ele, duminicile îmi amintesc de mama, de casa în care am copilărit și mi-am plimbat dorurile prin colbul uliței, copil fiind. Iar azi lipsa lor mă doare. Mă doare și le detest în același timp, pentru că azi nu mai am toate acestea, au luat drumul prafului purtat de vânt și s-au cuibărit în alt suflet îndrăgostit de duminici. 

     E duminică și mama, ca-n fiecare duminică își pune catrința de sărbătoare, pregătește mămăligă cu lapte, îndemnându-ne să ne dăm cu rouă la ochisori pentru a alunga puii de somn care ne împiedică să primim lumina soarelui în suflet. E magică acest sfârșit de săptâmnă pentru că mama ne lasă mereu în voia uliței și prafului din care ridicăm ambuscade după care ne ascundem de rău și pleacă să vadă cum a înflorit grădina. 

      E miraculoasă duminica în care mama își oglindește chipul de zână în grădina cu flori, și-și spune rugăciunea. O rugăciune cântată, trăită, adorată.

 Așa era mama mea atunci, în vremea când șturlubaticul din mine uita să dea pe acasă de frică să nu risipească magia jocului ce răsuna pe geana uliței dis-de-dimineață. Așa este și acum- o Marie, în gradina ei cu trandafiri.

     Aceste duminici eu le ador. Îmi place să le trăiesc cu suspine, s-o privesc pe mama și să mă luminez de limpezimea ochilor ei aprinși după sfințenia zilelor cu catrință și sânzâiene uscate la peretar. Mama ne îndemna și pe noi să ne lăsăm pătrunși de parfumul florilor din peretar pentru a fi privați de boli și alte dureri cronice. Dar n-a fost să fie, durerele au venit și ele chiar înainte de a declara război duminicilor.

Si, uite-mă azi, supărată pe toate duminicile grele, împovărate de griji și interminabil de lungi.