Plâns de noiembrie

     

             Imagine: pinterest.com
       Se duce cu viteza frunzei dogorâte de prima brumă și acest noiembrie, legat fedeleș la brațul toamnei din care a renascut. E plâns, iar de la atâta tristețe că pleacă, i-au intrat la apă si zilele. 

    Paradoxal, ar trebui s-o doară tristețea lui, dar ea, din contra, e fericită că zilele toamnei de aur au intrat în sacul timpului, alături de alte zile cu soare. Iar ea mai taie din calendarul cu zile încă una, încă una și gata. 

    Plânge acest noiembrie cu fulgi de iarnă, cu soare îmbobocit pe la ferești, cu stropi grei de ploaie, pentru a ne lăsa impresie, nouă celor nostalgici că nimic din împărăția peste care guvernează nu e mai de pomină ca el. Știe acest noiembrie să se retragă în scorbura anilor, ca să revină în forță când i-o veni vremea.

      Și ea stă îngândurată la geamul lumii imens și privește cum peste creștet i se aștern fulgi de nea, care mai târziu vor împânzi cerul ei cu vise și-l va transforma într-o imensă cetate de nea. Speră doar că nimic din ce și-ar fi dorit până atunci să nu rămână o simplă iluzie, o bulă din a cărui conținut să nu fi savurat întregul. 

     E tristă când o zăresc la hotarul acestui noiembrie, privește cu resemnare la tabloul efemerității și în clipa aceea mi-aș fi dorit să știu la ce se gândește, unde îi levitează privirea, la ce taine râvnește? Dar n-o deranjez, nu vreau să-i răpesc clipa de liniște, pentru că știu ce înseamnă cu adevărat această revelație a ei. O cuprind doar cu sufletul, o lipesc tandru de glasul inimii mele și o las să contemple la propriul paradis, unde toate sunt lustruite după voia ei.

     Cine știe, poate vreo dată va avea curaj să deschidă o nouă poarta către sine? Poate își va dori ca-n lumea ei de vrajă să existe un pajure cu drepturi depline, dar până atunci îl las pe acest noiembrie plâns să-și tragă pelerina peste veghea toamnei, făcând loc unui decembrie care -și va cântă ultimile acorduri ale unui an agasant și verosimil de greu.