***

 

              Imagine: pinterest.com
   Când se lasa cortina peste spectacolul unei zile ea încă umblă ca un titirez de colo colo. Ici mai deretică, mai coase la horbotică, își calcă barizul și tot așa până cade și ultimul spectator. 

     E harnică foc Năstica. De când s-a mutat la casa ei, cu omul iubit, nu stă locului toata ziua. Pe toate vrea sa le facă cu mana ei, ca nu cumva să zică vreo vecină că Tudor n-ar fi de nasul ei. A învățat de la mama- sa că bărbatul are nevoie să i se poarte de grijă mai ceva ca unui copil. De aceea, când el pleaca la culcare, ea mai zăbovește un pic să vadă dacă toate în casa lor sunt orânduite cum trebuie. Apoi pleacă și ea să-și pună capul pe pieptul omului iubit și adoarme fără să se prindă că mâine e o altă zi. Lângă el, bărbatul care a cucerit-o în ciuda gurilor rele, uită de toate. Se pierde în brațele lui și nici că-i pasă de bezna din jur.

     Dimineața o prinde pe Nastica pe picioare, nici nu prinde de veste când soarele e sus pe creasta de deal, iar ea trebuie să-l suie cât nu s-a prelins pe toată bolta. E studentă, la Orhei, vrea să se facă învătătoare, cum a visat toată copilăria și trebuie să iasă la drumul central dacă nu vrea să rateze autobuzul care o va lăsa în fața Colegiului pedagogic, unde o asteapta un alt vis, visul de a-i invăța pe copii cum să stăpânească lumea magică a cărții. Tudor o ajută cu bagajul și-i sugerează să țină geanta mai aproape de piept ca să nu dea peste ea vreun hoț, că prin cartierele de oraș nu stau degeaba cei fără bani. I-a promis că așa va face și dusă a fost.

    Cât autobusul urcă și coboară serpentinele anevoioase, ea se lasă furată de ambianța pitorească din vehicul. Oameni sărmani, dichisiți cu ce au ei mai frumos și-au luat puținul de acasă pentru a-l duce la piață pentru un ban de cheltuială. Așa trăiesc de când se știu oamenii simpli, țărani din tată în fiu. Privirea lor caută în gol, a nevoi multe, doar fruntea semeață mai are putere să stea dreaptă așa cum le-a fost hărăzit- să trăiască: cu demnitate. 

     Asta e viața omului simplu, să se descurce cu puținul bătăturii și să rămână demn în fața lui, și-a zis Năstica. Acasă, la mama, a știut de nevoi și atunci și-a promis că orice ar fi va munci ca să schimbe viața oamenilor care înveșnicesc glia străbună. De aceea azi, cu inima deschisă de fericire merge mândră către visul ei.