Soare cu dinți

                imagine: pinterest.com

    Îmi încep călatoria într-un noiembrie aproape primăvaratic, condimentat încă subtil cu verdele crud al ierbii de april.

   E eternă această vrajă de când privesc cu nopți albe la tomnatica primăvară ce mi-a pus pe umeri dalbe încercări. E angelică chiar dacă apasă cu greutatea frunzelor mohorâte peste pământul în care îmi ascund privirea de teamă că aș putea întrerupe vraja de margean. Îmi sprijin sufletul cu aceeași mohorâtă stare de acest aur de noiembrie și-i promit să primesc cu lumină căldura care mi se prelinge printre gene. Chiar dacă mă gâdilă ca un copil sprințar, trezindu-mă din amorțeala vieții pe care o port ca melcul în spate, starea mea e inertă, aproape lipsită de simțuri.

      Vreau să-i raspund cu aceeași candoare, gând imaculat, acestor zile rare, dar umbra pe care o duc e de plumb. Se ține scai, intimidându-mi spațiul personal pe care, de la o vreme, oricât nu l-aș îngrădi îl calcă toți ca pe un fir de iarbă. 

    Noiembrie, acest june galant mi se culcă în poale și-mi acoperă genunchii cu sărutări de miere, mi-i mângâie de parcă ar ști că acest mir mă îndumnezeiește mai mult decât orice pe lume. Nu există grad de comparație pentru flerul nobil pe care îl revarsă peste umbra-mi. Eu fiind în acel moment o picătură din frunza, pe care briza tainică o răvășește pe colnic.

     E noiembrie prins încă la pălăria unui anotimp pe care toți îl îmbrățișează cu patos chiar dacă răspândește prin ponoare de suflet melancolia. Soarele lui cu dinți e cel mai nefericit și ciufut, trebuie să ciupească din toate pentru a rezista măcar cât acest Brumar nu și-a facut misiunea prin curțile îmbătrânite de așteptare.