Alegeri

     

     Era septembrie, zi caldă și pură ca apa neîncepută când a decis ferm să-și schimbe viața, renunțând la toate câte au făcut-o fericită sau nefericită în toti anii pe care i-a strâns la piept. A decis să-și pună în traista cu zile rămase toate amintirile și dusă a fost. Știa că a lăsat în urmă multe lucruri nespuse, nefăcute, dar asta nu mai conta în acele clipe. A plecat fără bilet de întoarcere într-o viață care nu i-a deschis brațele a amiciție nici după testul compatibilității, nici după confirmarea sentimentului sănatos de iubire.

           Azi, iat-o pe banca "stranierelor" ofilite de dorul de casă și copii, strângând la piept scrisoare vineție strecurată în valiză de doi ochi verzi, mari ca două sărbători. Și ori de câte ori i se face dor, ia in palme răvașul și se gândește la binecuvântarea pe care o poartă la piept.

      Își amintește ziua în care a ales să plece fără a privi în urmă, la amintirile peste care s-a așternut demult nemiloasa trădare. Era după o altă dezamăgire, una din miile de dezamăgiri care au secătuit-o de vlagă și voința de a mai lupta. Atunci și-a spus:

- Gata, nu mai pot să lupt cu nefericirea, cu durerea, cu trădarea. Nu mai vreau să fiu un simplu pion în tot jocul ista de șah. Vreau să fiu fericită, să privesc cu obsesie feciorelnică la zilele din traistă . Nu mai vreau să-mi fie rușine că mă mint. Asta a spus și a ales să plece.

    S-a trezit, în aceeasi zi, dintr-un om mare, unul mic, mic de tot. Umil și înfricoșat, cu ochii privind în gol la opulența ce a adoptat-o pentru un timp nedeterminat. I-a oferit tot de ce avea nevoie și a visat o viață întreagă și tot împânzită de regrete era.

        Abia peste câteva zile avea să-și dea seama că alegerea pe care a făcut-o o va stoarce și de puțina vlagă  pusă în torbă la plecare. Ochiul de vultur care o veghează zi și noapte îi pătrunde în oase, infiltrându-i teama că nu va izbândi să biruie norii tomnatici ce-și spânzură zilnic la geamurile lumii matasea fumurie a dorului.

     Așa au început nopțile ei albe, plâns în pernă și frica că ziua de mâine nu va mai veni. Dar se scurge, durut de șovăielnic, se prelinge prin arterele strangulate de demnitate și-i mai scade din timpul destinat așteptării. Știe că va trece, de aceea își înăbușă sub plapumă neputința și de cum încep zorii să se precipite la geamurile glisante, ce fac corp comun cu imaginea în care se bălăcește, o ia de la capăt până cade cortina peste spectacolul  în care cel mai ovaționat rol este al profesoarei care printr-o ironie a sorții a ajuns să țină lecții unui singur elev, așa cum a visat cândva.